GRANDOARE PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ
Convergenţa experienţei cu fiul meu, a studiilor despre percepţie şi a lectura literaturii despre succes, a generat o trăire de genul "Aha!" — unul din acele momente de revelaţie, când, dintr-o dată, se produce un declic şi toate lucrurile se aşază la locul lor. Brusc mi s-au deschis ochii asupra puternicului impact al Eticii Personalităţii şi am înţeles deodată, limpede, subtilele discrepanţe, adesea neidenficate conştient, dintre ceea ce ştiam că este adevărat — lucruri învăţate în copilărie şi lucruri legate de un profund şi intim simţ al valorii — şi filosofiile reţetelor de ocazie care prevalau în jurul meu. Am înţeles în profunzime de ce, lucrând ani în şir cu tot felul de oameni, constatasem că ce le predam, ştiind că este eficient, coincidea rareori cu vocile ce se bucurau de popularitate. Nu vreau să sugerez că elementele Eticii Personalităţii — dezvoltarea personalităţii, perfecţionarea comunicării, cultivarea strategiilor de influenţare şi cele ale gândirii pozitive — n-ar fi benefice, dacă nu chiar esenţiale, uneori, pentru obţinerea succesului. Ele sunt însă trăsături secundare, nu primare. E foarte probabil ca, utilizându-ne capacitatea umană de a clădi pe temeliile generaţiilor anterioare, să ne fi concentrat exclusiv — din inadvertenţă — pe propriile noastre creaţii, neglijând fundaţia care le susţine; sau, culegând vreme îndelungată ceea ce-am semănat, să fi uitat cu toţii că semănatul este şi rămâne o necesitate. Dacă încerc să folosesc tactici şi strategii de influenţare umană cu scopul de a obţine de la oameni să acţioneze conform intenţiilor mele, să-şi organizeze mai bine activităţile, să fie mai motivaţi, să le fiu agreabil, şi ei să se placă reciproc în vreme ce caracterul meu este vicios, marcat de duplicitate şi nesinceritate, atunci, pe scadenţă mai lungă, nu pot avea succes. Duplicitatea mea va naşte suspiciuni, şi orice aş face, orice aş întreprinde, chiar folosind aşazisele tehnici de "bune relaţii umane", va fi perceput ca o manipulare. Oricât de convingătoare, nici retorica, nici chiar bunele intenţii nu aduc roadele scontate; dacă nu există încredere, sau e prea şovăitoare, nu se pot pune temeliile unei reuşite de durată. Numai bunătatea şi loialitatea autentice dau viaţă unei metode. A te axa pe tehnici echivalează cu tocitul şi învăţatul de mântuială la şcoală. Te poţi strecura uneori, poate chiar luând note bune, însă preţul de zi cu zi rămâne neplătit. Nu ajungi niciodată să fii stăpân pe materii, nici să-ţi cultivi mintea. V-aţi gândit vreodată ce ridicolă ar fi aplicarea acestei metode la o fermă — să uiţi să semeni primăvara, să te joci o vară întreagă şi apoi, la vremea secerişului, să încerci să îngraşi porcul...? Ferma e un sistem natural. Preţul trebuie plătit, şi procesul urmărit pas cu pas. Întotdeauna culegi ce ai semănat; nu există o cale mai scurtă. Acelaşi principiu e valabil şi în comportamentul uman, în interrelaţiile umane. Pe scadenţă scurtă, într-un sistem social artificial cum e şcoala, te poţi descurca învăţând să manevrezi regulile create de om, să 'joci jocul". În interacţiunile umane ocazionale sau de scurtă durată, poţi utiliza cu folos Etica Personalităţii, pentru a face o impresie bună, prin farmecul personal sau prin abilitate sau mimând interes pentru preferinţele sau maniile celorlalţi. Poţi aplica tehnici uşoare, rapide, care dau rezultate pe termen scurt. Însă trăsăturile secundare, derivate, nu au o valoare permanentă în relaţiile de durată. În final, în absenţa unei autentice integrităţi şi unei forţe de caracter funciare, provocările vieţii vor scoate la iveală adevăratele motivaţii şi, după succese de moment, relaţiile umane vor suferi un grav eşec. Mulţi dintre cei care se bucură de o consideraţie "secundară" — altfel spus, de recunoaştere socială a talentelor lor — au un caracter lipsit de "grandoare primară" sau loialitate. Mai devreme sau mai târziu, veţi putea face această constatare, urmărindu-i în orice relaţie de durată pe care o au, fie cu un asociat în afaceri, fie cu soţia, cu un prieten sau cu un adolescent aflat în criză de identitate. Comunicarea cea mai elocventă se face la nivelul caracterului. După cum a scris Emerson: "Ceea ce eşti îmi răsună atât de tare în ureche, încât nu pot auzi ceea ce-mi spui". Bineînţeles că există şi situaţii în care oamenii dau dovadă de caracter. Însă nu dispun de mijloacele adecvate de comunicare, fapt care afectează calitatea relaţiilor lor. Dar efectele rămân secundare. În ultimă analiză, comunicăm mult mai elocvent prin ceea ce suntem decât prin ceea ce spunem sau facem. O ştim cu toţii. Sunt persoane în care avem o încredere absolută, pentru că le cunoaştem caracterul. Fie că sunt sau nu elocvente, fie că dispun sau nu de tehnicile relaţiilor umane, le acordăm o încredere totală şi conlucrăm în condiţii optime. Pentru a-l cita pe William George Jordan: "Fiecăruia dintre noi îi este dată o minunată putere, aceea a binelui şi a răului — anume influenţa tacită, inconştientă, nevăzută, pe care o are viaţa sa; Simpla iradiere a ceea ce este cu adevărat un om, şi nu ceea ce pretinde că este."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu