ETICA PERSONALITĂŢII ŞI ETICA CARACTERULUI
Concomitent cu cercetările mele asupra percepţiei, m-am consacrat unui studiu aprofundat al literaturii succesului publicate în Statele Unite începând cu anul 1776. Am citit şi frunzărit sute de cărţi, articole şi eseuri privind problematica autoeducaţiei, a psihologiei popularizate şi a autoajutorării. Acum ştiam pe degete tot ceea ce un popor liber şi democratic considera a fi cheile succesului în viaţă. Parcurgând două sute de ani de scrieri despre succes, am detectat în această literatură un "pattem" de-a dreptul surprinzător. Poate din cauza stressului la care suntem supuşi, ale cărui efecte le-am putut constata la oamenii cu care lucrasem de-a lungul anilor, am resimţit în mod acut caracterul superficial al literaturii succesului — în majoritatea ei — din ultimii 50 ani. Era plină de conştienta imaginii sociale, de tehnici şi soluţii de moment — tot atâtea pansamente sociale şi aspirină — destinate problemelor acute şi părând, uneori, să ofere ameliorări temporare, care lăsau însă neatinse aspectele cronice, subiacente, ce supurau şi ieşeau din timp în timp la iveală. Prin contrast, aproape toată literatura primilor 150 ani era centrată pe ceea ce am putea numi Etica Caracterului, ca fundament al succesului — cum ar fi integritatea, modestia, fidelitatea, măsura, curajul, dreptatea, răbdarea, hărnicia, simplitatea şi Regula de Aur. Autobiografia lui Benjamin Franklin e tipică pentru această literatură. Este, în esenţă, povestea unui om care s-a străduit să integreze în profunzime anumite principii şi deprinderi. Ce învăţătură se desprindea din analiza Eticii Caracterului? Că un mod de viaţă eficace presupune adoptarea anumitor principii de bază şi că oamenii nu pot avea succese reale şi mulţumiri de durată decât asimilând şi introiectând aceste principii, modelându-şi astfel caracterul iniţial. La scurt timp după Primul Război Mondial, perspectiva asupra succesului s-a deplasat de la Etica Caracterului la Etica Personalităţii. Succesul a devenit o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a unor atitudini şi comportamente anume, a unor tactici şi strategii care facilitau procesele interrelaţiilor umane.
Această Etică a Personalităţii opera, în esenţă, pe două căi: tehnici de relaţionare umană individuală şi colectivă, pe de o parte, şi adoptarea unei atitudini mentale pozitive, pe de alta. O filosofie care se exprima prin maxime mai mult sau mai puţin inspirate şi valabile, precum: "Atitudinea vă determină altitudinea", "Zâmbind te împrieteneşti mai curînd decât rânjind" sau"Ce crede omul şi gândeşte se-mplineşte." Alte aspecte ale acestei Etici erau vădit manipulative, chiar perfide, propunând tehnici de seducţie ori de mimare a interesului faţă de slăbiciunile sau maniile celorlalţi pentru a-i influenţa sau adoptarea "privirii dominatoare" şi alte procedee de intimidare. O parte a acestei literaturi considera caracterul ca un ingredient al succesului, refuzându-i însă rolul fundamental şi catalizator pe care îl deţine. Referirile la Etica Caracterului se făceau din vârful buzelor; accentul se punea doar pe metodele de influenţare imediată, pe strategiile de forţă, pe abilitatea în comunicare şi pe atitudini pozitive. Îmi nostru. dădeam Reflectând seama asupra că această Etică dintre a Personalităţii Personalităţii era şi sursa Etica subconştientă a soluţiilor pe care Sandra şi cu mine încercam să le aplicăm fiului diferenţei Etica Caracterului am înţeles că Sandra şi cu mine, neavând nici un fel de dificultăţi cu ceilalţi copii ai noştri, îi luasem drept un criteriu social, iar fiul acesta nu intra pur şi simplu în barem. Imaginea ce-o aveam despre noi înşine ca părinţi buni şi atenţi era mai profund întipărită decât imaginea pe care ne-o făcusem despre fiul nostru — şi probabil că o influenţa. Felul în care priveam şi tratam acest caz avea o pondere mult mai mare decât grija ce o purtam băiatului. Pe măsură ce analizam situaţia, Sandra şi cu mine am realizat cu durere puternica influenţă pe care caracterul, optica şi motivaţiile noastre le exercitau asupra lui. Criteriile comparative de ordin social nu se acordau — o ştiam prea bine — cu valorile autentice; puteau condiţiona iubirea dintre părinţi şi copii şi amplifica sentimentul de subapreciere de care suferea băiatul. Aşa că ne-am hotărât să ne concentrăm atenţia şi eforturile asupra noastră — nu mai era vorba de tehnici, ci de motivaţiile noastre şi de felul de a-l percepe pe fiul nostru. În loc să încercăm să-l reformăm, am încercat să stăm deoparte — să ne distanţăm de el — şi să-i cercetăm identitatea, individualitatea de fiinţă separată, şi valoarea. Ne-am concentrat cu maximă atenţie, am meditat cu credinţă, ne-am rugat intens şi, încetul cu încetul, am început să întrezărim unicitatea fiului nostru. Am văzut că rolul nostru firesc era să fim afirmativi, să ne bucurăm de el, şi să-l apreciem. În consecinţă, am lucrat conştiincios asupra motivaţiilor noastre, neam cultivat propriile resurse de securitate psihică, pentru ca simţul valorii noastre personale să nu mai depindă de comportamentul "acceptabil" al copiilor noştri. Pe măsură ce ne desprindeam de vechiul mod de a-l percepe pe băiatul nostru, cultivându-ne concomitent alte motivaţii, bazate pe considerentul valorii, sentimentele noastre s-au schimbat. Am început să ne bucurăm de el, în loc să-I judecam prim comparaţie sau să-l criticăm. Am renunţat să-l mai modelăm "după chipul şi asemănarea noastră" sau să-l măsurăm după criteriile expectativelor sociale. Am încetat de a-l manipula — fie chiar delicat şi în mod pozitiv — pentru a-l integra într-un tipar social acceptabil. Privindu-l acum ca pe o fiinţă structural normală şi capabilă de a se descurca în viaţă, nu l-am mai protejat de cei care îl luau peste picior. Dar cum această protecţie fusese hrana lui, s-a simţit adânc frustrat; ni s-a plâns, dar nu i-am oferit nici un fel de compensare. "Nu-i nevoie să te protejăm", suna mesajul non-verbai. "Eşti apt şi perfect okay." Au trecut săptămâni şi luni, şi a început să manifeste o calmă încredere în sine şi să se afirme. Înflorea văzând cu ochii, în ritmul lui. Cu timpul s-a şi evidenţiat, depăşind standardul fixat de criteriile sociale — în plan şcolar, social şi sportiv — cu paşi mult mai rapizi decât prevedea procesul de dezvoltare aşa-zis normal. În anii următori a fost selecţionat pentru numeroase posturi de leader studenţesc, s-a calificat ca un bun polisportiv şi a început să vină acasă numai cu calificative maxime. A devenit o personalitate atrăgătoare şi deschisă, capabilă de a menţine relaţii fireşti, neintimidante, cu oameni de toate categoriile. Sandra şi cu mine suntem încredinţaţi că realizările sale, cu "impresionant" ecou social, rezultau mai curând din sentimentele ce le avea faţă de sine, decât dintr-un răspuns dat recunoaşterii sociale. A fost pentru Sandra şi mine o experienţă sesizantă, foarte instructivă pentru comportamentul nostru faţă de alţi copii şi pentru celelalte roluri asumate de noi. Am conştientizat, la un nivel extrem de personal, deosebirea vitală dintre Etica Personalităţii şi Etica Caracterului a succesului. Convingere minunat exprimată de Psalmist: "Cercetează-ţi inima cu sârg, căci dintr-însa ţâşnesc izvoarele vieţii."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu