Eficienta in sapte trepte 5

PUTEREA UNEI PARADIGME

Cele 7 DEPRINDERI ale Personalităţilor de Maximă Eficienţă (sau Eficienţa în 7 Trepte) cuprind multe dintre principiile fundamentale ale eficienţei umane. Aceste deprinderi sunt de bază; sunt primare. Reprezintă introiectarea unor principii corecte pe care se întemeiază satisfacţiile de durată şi succesul. Dar mai înainte de a înţelege pe deplin aceste 7 DEPRINDERI, trebuie să înţelegem propriile noastre "paradigme", şi cum să operăm o "transmutare de paradigmă".

Atât Etica Caracterului, cât şi Etica Personalităţii sunt exemple de paradigme sociale. Termenul paradigmă provine din limba greacă. La origine era un termen ştiinţific, iar azi denotă un model, o teorie, o modalitate de percepere, o supoziţie sau un cadru de referinţă. În sensul cel mai-general, este felul în care "vedem"lumea — nu în sensul vizual al văzului, ci în termeni de percepere, înţelegere, interpretare. În scopul ce ni l-am propus, modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi. Ştim cu toţii că "harta nu este teritoriul". Harta este doar explicaţia anumitor aspecte ale teritoriului. Aceasta este şi paradigma: o teorie, o explicaţie, un model a ceva. Să presupunem că vreţi să ajungeţi într-un anumit loc din centrul oraşului Chicago. O hartă urbană a străzilor v-ar fi de mare folos pentru aceasta. Să zicem însă că vi s-a dat o hartă greşită. Dintr-o eroare tipografică, harta intitulată "Chicago" era de fapt o hartă a oraşului Detroit. Vă puteţi imagina frustrarea şi încercările zadarnice de a găsi adresa căutată? Aţi putea, de pildă, să vă modificaţi comportamentul: un surplus de tensiune, o dublare a vitezei. Dar eforturile n-ar avea alt efect decât de a vă aduce mai rapid într-un loc greşit. Aţi putea să vă modificaţi atitudinea mentală — să gândiţi mai pozitiv, de exemplu. Dar tot n-aţi ajunge la destinaţie, cu singura deosebire că s-ar putea să nu vă enervaţi. Atitudinea ar fi atât de pozitivă, încât v-aţi simţi bine oriunde v-aţi afla. Fapt este că v-aţi rătăcit. Problema de bază nu are nimic de-a face cu comportamentul sau cu atitudinea adoptate. E strict legată de harta pe care o aveţi şi care e greşită. Dacă aveţi harta cea bună a oraşului Chicago, abia atunci atenţia şi încordarea capătă un sens; iar când veţi întâlni în drum obstacole frustrante, abia atunci atitudinea adoptată va avea un rol de jucat, însă prima şi cea mai importantă condiţie este harta corectă. Fiecare dintre noi are nespus de multe hărţi în minte. Ele pot fi clasificate în două categorii principale: hărţi reprezentând lucrurile aşa cum sunt, adică realităţi, şi hărţi ale lucrurilor aşa cum ar trebui să fie, adică valori Toate trăirile noastre sunt interpretate cu ajutorul acestor hărţi mentale. Rareori ne întrebăm dacă sunt sau nu corecte; de obicei nici nu ne dăm seama că lucrăm cu ele. Credem pur şi simplu că felul în care privim lucrurile este chiar modul lor de a fi sau modul în care ar trebui să fie.

Iar atitudinile şi comportamentele noastre decurg din aceste supoziţii. Felul în care vedem lucrurile, optica noastră, determină modul nostru de a gândi şi modul nostru de a acţiona. Înainte de a continua, vă invit să faceţi o experienţă — intelectuală şi emoţională. Uitaţi-vă câteva secunde la desenul următor

. - Acum priviţi desenul 2

 şi descrieţi cu atenţie ceea ce vedeţi.

Vedeţi o femeie? Ce vârstă îi daţi? Cum arată? Cu ce e îmbrăcată? Ce rol iaţi atribui? Probabil că veţi descrie femeia din cel de-al doilea desen ca pe o tânără de 25 ani -— foarte atrăgătoare, elegantă, cu nasul mic şi o prezenţă sfioasă. Dacă aţi fi celibatar probabil că v-ar plăcea s-o invitaţi în oraş. Dacă aţi lucra în branşa confecţiilor, aţi dori s-o angajaţi? Dar ce s-ar întâmpla dacă v-aş spune că greşiţi? Ce-ar fi dacă v-aş spune că desenul reprezintă o femeie bătrână, între 60-70 ani, mohorâtă, cu un nas uriaş şi care, fără nici o îndoială, nu ar putea fi manechin. Mai curând o persoană pe care aţi ajuta-o să traverseze strada.

Cine are dreptate? Priviţi încă o dată desenul. Puteţi distinge acum figura unei bătrâne? Dacă nu, perseveraţi. Puteţi vedea nasul ei uriaş şi coroiat? Şalul ei? Dacă am sta de vorbă faţă în faţă, am putea comenta desenul. Mi-aţi putea descrie ce vedeţi, şi v-aş spune ce văd eu. Am continua să comunicăm, până când mi-aţi arăta cu precizie ceea ce vedeţi în acest desen, şi eu v-aş arăta cu tot atâta precizie ce văd eu. Deoarece nu putem face acest lucru, vă trimit la pagina următoare rugându-vă să studiaţi cu atenţie desenul de acolo şl apoi să priviţi din nou desenul iniţial. Acum puteţi vedea femeia aceea bătrână? E foarte important s-o vedeţi înainte de a continua lectura. Am întâlnit acest exerciţiu pentru întâia oară cu mulţi ani în urmă la Şcoala Comercială Harvard. Instructorul o folosea pentru a demonstra, în mod precis şi grăitor, cum două persoane care privesc un lucru identic pot avea păreri diferite, având totuşi amândouă dreptate. Fenomenul nu e logic; e psihologic. El a adus în odaie un vraf de cartoane, jumătate din ele reprezentând imaginea tinerei femei pe care aţi văzut-o la pagina 14, iar jumătatea cealaltă, imaginea bătrânei de la pagina 33. Le-a făcut să circule în clasă, imaginea tinerei femei într-o parte a încăperii, iar în cealaltă parte figura femeii bătrâne, Ne-a rugat să privim cartoanele, să ne concentrăm asupra lor timp de 10 secunde şi să i le restituim. Apoi a proiectat pe un ecran imaginea de pe pagina 14 combinând ambele imagini şi a cerut clasei să descrie ceea ce vedea. Aproape toţi care văzuseră mai întâi cartonul cu imaginea tinerei au văzut pe ecran femeia tânără. Aproape toţi care văzuseră mai întâi cartonul cu imaginea bătrânei, au văzut-o pe ecran tot pe ea. Profesorul l-a rugat apoi pe un student să explice ceea ce văzuse altui student, din cei aflaţi în cealaltă parte a clasei. Convorbirea a dat naştere unor păreri contradictorii. — Ce vrei să spui cu "o doamnă bătrână"? Nu putea să aibă mai mult de 20-22 ani! — Ce tot spui? Are 70, dacă nu cumva 80! — Ce se întâmplă cu tine? Eşti orb? E o femeie tânără, atrăgătoare. Mi-ar plăcea s-o invit la plimbare. E fermecătoare. — Fermecătoare? E o hoaşcă! Argumentele zburau încoace şi încolo, fiecare fiind sigur pe poziţie. Şi toate acestea în ciuda faptului că studenţii deţineau un pont: majoritatea aflaseră înaintea demonstraţiei că există şi un alt unghi de vedere — ceva ce mulţi dintre noi n-ar admite niciodată. Şi totuşi, la început, numai câţiva studenţi au încercat să privească imaginea într-un alt cadru de referinţă. După un timp de discuţie sterilă, un student s-a apropiat de ecran şi a indicat o linie a desenului. "Aici e colierul femeii tinere". Altul a spus: "Nu, e gura bătrânei. "Treptat au început să comenteze calm punctele litigioase şi, în final, unul dintre studenţi, apoi un altul, a avut o bruscă revelaţie când a focalizat ambele imagini. Continuând discuţia cu calm şi respect reciproc, fiecare persoană din clasă a izbutit în cele din urmă să perceapă celălalt unghi de referinţă. Însă, îndată ceşi luau ochii de pe ecran ca apoi să-l fixeze din nou, cei mai mulţi percepeau iarăşi imaginea pe care fuseseră condiţionaţi s-o vadă în intervalul de 10 secunde. Fac deseori uz de această demonstraţie în cursul consultaţiilor mele, fie individuale, fie cu diverse organizaţii, deoarece permite o pătrundere mai aprofundată în problematica succesului. În primul rând ilustrează puterea condiţionării, forţa cu care ea afectează percepţia şi paradigmele noastre. Dacă 10 secunde pot avea un asemenea impact asupra modului nostru de a vedea, ce să mai spunem despre condiţionările suferite timp de o viaţă? Influenţele la care suntem expuşi în vieţile noastre — familia, şcoala, biserica, mediul profesional, prietenii, asociaţii, şi paradigmele sociale curente, de pildă Etica Personalităţii — toate au avut un impact nesimţit, subconştient asupra noastră, au contribuit la formarea cadrului de referinţă, a paradigmelor, a "hărţilor" noastre. Mai demonstrează în mod explicit că aceste paradigme stau la baza atitudinilor şi comportamentelor noastre, şi le prefigurează. Nu suntem în stare să acţionăm cu integritate în afara lor. Nu putem menţine un echilibru dacă vorbim şi acţionăm altfel decât percepem. Dacă v-aţi încadra în procentajul de 90% care, condiţionaţi fiind, văd în imaginea compozită o femeie tânără, fireşte că nu v-ar trece prin minte s-o treceţi strada. Atât atitudinea voastră cât şi comportarea faţă de ea trebuie să se conformeze felului în care aţi perceput-o. Fenomenul acesta ne atrage atenţia asupra punctului slab, principala carenţă a Eticii Personalităţii. A încerca să modifici manifestarea exterioară a unor atitudini şi comportamente nu-i de mare folos pe termen lung, dacă nu examinăm în prealabil paradigmele de bază în care îşi au originea acele atitudini şi comportamente. Această demonstraţie din sfera percepţiei mai pune în evidenţă şi puternica influenţă pe care paradigmele noastre o exercită asupra relaţiilor cu ceilalţi. Oricât de clar şi de obiectiv ni s-ar părea că privim lucrurile, începem să întrezărim faptul că ceilalţi le văd cu totul altfel, şi dintr-un unghi de vedere la fel de clar şi obiectiv. "Cum şi unde stăm depinde de cum şi unde ne-am aşezat." Cu toţii, fiecare în parte, credem că vedem lucurile aşa cum sunt, că suntem obiectivi Dar nu e cazul. Chiar deloc. Vedem lumea nu aşa cum este, ci aşa cum suntem noi— sau cum am fost condiţionaţi s-o vedem. Când deschidem gura să descriem ce vedem, în realitate ne descriem pe noi înşine, felul nostru de a percepe, paradigmele noastre. Însă după cum reiese din demonstraţia evocată, oricât ar fi de sinceri şi cu limpezi la minte oamenii percep lucrurile în mod diferit, fiecare privind prin unica lentilă a experienţei personale. Nu înseamnă că faptele nu există. În cadrul demonstraţiei, doi indivizi, influenţaţi în prealabil de imagini neasemănătoare, creând condiţionări deosebite, privesc împreună o a treia imagine. Amândoi privesc acum aceleaşi obiecte, care sunt identice — linii negre şi spaţii albe — şi amândoi pot certifica aceste realităţi. Însă interpretarea acestora de către fiecare persoană rezultă dn experienţele anterioare —, iar realităţile n-au nici o semnificaţie in lipsa unei interpretări. Pe măsură ce devenim mai conştienţi de paradigmele noastre fundamentale, de hărţile sau preconcepţiile noastre, cât şi de gradul în care am fost influenţaţi de trăirile precedente, le putem asuma cu responsabilitate, le putem examina, testa validitatea lor faţă de realitate, şi asculta mai atent pe ceilalţi, mai deschişi la modul lor de percepere. Orizontul nostru se va lărgi, viziunea noastră va cîştiga în obiectivitate.