mintim...?

Dragii mei...

Asa deodata m-a lovit un porcarie de intrebare care este destul de nasoala, daca stam sa ii analizam gravitatea... "De ce ne mintim parintii?"
Hai ca am atins un subiect interesant si o sa incerc sa fiu cat de cat direct, sa nu caut sa ma invart in jurul cozii... De exemplu... de ce ajungem sa ne mintim parintii, noi, care suntem plecati de acasa de ceva vreme, ca ne merge bine, ca ne intelegem cu cei din jur, ca vrem sa parem a fi atat de fericiti acolo unde ne aflam, cu toate ca, de fapt si de drept, ducem o viata de doua parale?

Un raspuns il am eu... Pentru ca suntem egoisti, pentru ca ne gandim numai la raul nostru, chiar daca parintii nostri simt lucrurile adevarate, ei vor evita sa ne spuna in fata, pentru ca stiu ca o sa ne suparam... ca vezi draga Doamne... interpreteaza ei ca sunt batrani si isi fac tot felul de idei...
Booon!!! Dar noi, cei care ne consideram a fi corecti fata de noi, nu ne gandim la alte consecinte... gen! Intr-un final se va afla adevarul, fie ca e de la noi, fie ca e de la altcineva... si atunci ce se intampla?

Hai ca va zic tot eu... Atunci ajungem sa ii facem pe parintii nostri sa isi piarda increderea in noi si reusim ca prin minune sa ii facem sa sufere si mai mult si sa inceapa sa evite anumite lucruri si anumite discutii, cu toate ca ii simti ca ar vrea sa ti le spuna...

Drept concluzie!!! Keep on going!!! Cu ce? alegerea voastra, insa un singur sfat am... Fiti corecti fata de parintii vostri, pentru ca nu merita sa ii mintiti, nici pe ei, nici pe voi insiva...

Hai ca v-am pupat

Lectii

Stii momentul ala cand trebuia sa taci si nu ai tacu? Sau cel cand doar un cuvant era sufiecient pentru a schimba cursul evenimentelor... dar liniste totala? Ai trait nevoia de a trai intens dar retinerile induse de o mentalitate gresita te-au oprit sa o faci? Te-ai indragostit si ti-ai reprimat sentimentele doar ca banuiai oe undeva ca nu e persoana potrivita sau ca e prea potrivita sa ti se cuvina? Ai vrut sa spui iarta-ma am gresit si orgoliul ti-a fost mai puternic? Ei bine, daca esti la fel ca mine, iti spun si tie... ai ratat clipa, secunda aia in care totul ar fi putut deveni altfel... clipa spre clipe fericite... vor mai veni si alte clipe cand va trebui sa vorbesti si tu vei face liniste chiar daca stii deja lectia... vei ucide sute de clipe, sute de sanse si mii de visein speranta ca in cea din urma clipa nu vei mai repeta greseala... Si?

Ce faci cu o ultima clipa? Ii dai viata cand esti pe moarte? O lasi sa iti arate cat de bine ar fi fost daca ai fi facut la fel cu clipele dinaintea ei? Sa nu faci asta... sa nu ii dai sansa de a-ti distruge si ultimele momente umplandu-le cu regrete de prea tarziu... Spune-i azi, iarta maine, accepta intr-o zi ca poate nu ai dreptate si supus greselii.

Fa-ti clipe frumoase pentru ore pline si zile seninte. Toate clipele sunt ale tale

Hai ca v-am pupat.

Iertare...

Simteam ca am o datorie morala in primul rand fata de mine... Pentru ca nu am mai scris mai nimic de ceva timp. Motive? Nu stiu... Nu gasesc nici unul exact... Insa incerc sa ma adun putin...


Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
Atunci cand cerem cu vederea greselile altora, imitam extraordinata iertare a lui Dumnezeu. A refuza sa ierti poate fi infinit mai rau decat a ucide, deoarece crima este deseori un impuls al unui moment de fierbinteala, in timp ce lipsa de iertare ese o alegere deliberata si rece a inimii. Intelegerea este, adesea, un preludiu la iertare, dar nu este acelasi lucru si de multe ori iertam ceea ce nu putem intelege (fiindca nu vedem alta cale) si intelegem ce nu poate fi iertat. Libertatea este lucrul pe care il pretuiesc in continuare cel mai mult pe lume.


Sigur ca asta m-a determinat sa beau vinuri care nu imi placeau, sa fac lucruri pe care nu trebuia sa le fac si pe care nu le voi repeta niciodata si am multe cicatrice in trup si in suflet, sa ii ranesc pe unii carora am sa fac orice in afara de a obliga pe cineva sa ma urmeze in nebunia mea, in setea mea de a trai. Nu ma caiesc pentru clipele in care am patimit, imi port cicatricele ca si cum ar niste medalii. 


Stiu ca libertatea este foarte scumpa, la fel de scumpa ca si sclavia, singura diferenta este ca o platesc cu placere si cu un zambet, chiar daca zambetul este udat de lacrimi.


Iubirea adevara, luati aminte, niciodata nu poate fi cantarita, masurata, uitata, ignorata sau parasita, fara pedeapsa, caci ea poate sa provoace o nemarginita si necuprinsa durere si iertare nu exista pentru asta, daca ai impratiat-o. Nu cer niman ui sa fie bun sau rau, frumos sau urat, demon sua inger. Ii cer numai sa fie ceva caresa nu existe decat o singura data. 


Greselile pot fi mici sau mari. Nu exista greseli asa si asa. Se mai pot imparti in categoriile de iertat si de neiertat, dar acestea sunt categorii personalizate si difera in functie de standardelele fiecarei persoane.


Observ insa o singura asemanare, aceea ca fiecare om ce se hotaraste sa isi incagreze greseala la "de iertat", iti precizeaza cu certitudine ca altul in locul sau te-ar fi catalogat ca "de neiertat", insa nici unul care decide sa nu te ierte, nu precizeaza ca altcineva poate te-ar ierta. Ciudat... deci drept urmare, mai toate greselile sunt de neiertat...


Acum ajungem in cea mai trista parte a discutiei. Ce faci cand gresesti si nimeni nu te iarta? Mari filosofi au admis ca ä gresi e omeneste", dar nici unul din acesti oameni destepti nu a precizat ce trebuie facut dupa ce o comiti "omeneste". Greselile fata de un om si toti ceilalti oameni din jurul tau, carora le erai aproape inainte de greseala. decid sa nu te ierte.


Incerci sa repari greseala, dar incercarea e in zadar, caci un lucru odata facut, facut ramane. Nu e ca atunci cand ai vopsi nuanta gresita pe un perete si vii din urma cu cea potrivita si totul s-a reparat... In cazul de fata nici o vopsea nu iti schimba nuanta greselii.


Ramai singur, reflectezi, realizezi a mia oara ca da, chiar ai gresit, regreti, suferi le simti lipsa tuturor, apoi te razvratesti intrebandu-te cum toate cele bune facute, adunate, sunt umbrite de un singur gest? Apoi liniste... te ierti pe tine, dar nu ii ierti pe ei, pe cei ce te-au dezamagit, pe cei de la care asteptai indurare, in timp ce ei abia asteptau sa gresesti. 


O vei lua de la capat intr-un final, vei cunoaste oameni noi, vei avea grija sa nu mai gresesti, dar totul va fi altfel de data asta. Gustul amar al ultimelor prietenii spulberate cu vorbe mari si probleme de etica, gustul superioritatii altora in fata slabiciunii tale de moment, gustul ramane si in fiecare nou potential prieten, privesti cu teama si mutra ultimului dusman.
Gresind cunosti oameni mai bine... si totusi e atat de gresit sa gresesti!!!




Hai ca v-am pupat.

this is my life, this is my soul... part fifteen

Urari de Paste

cica... de Paste ar trebui sa fim mai buni... Acelasi lucru se spune si cand e Craciunul. Insa nimeni nu reuseste sa pastreze acest sentiment... Eu va urez de paste ce va urez si zilnic... Multa iubire sa va inconjoare, multa dragoste in suflet, multa putere pentru a reusi sa realizati ce isi doreste inima, ca la urma urmei... ea conduce totul... Inainte de toate... RABDARE RABDARE RABDARE!!! Dragostea si iubirea mereu va va aduce zambetul pe buze si forta necesara de a realiza tot ce va propuneti... Uneori ti se pare imposibil sa realizezi lucruri importante si marete, sau ai tendinta de a te lasa cuprins de teama, de frica ca nu vei reusi sa duci la bun sfarsit ce ti-ai propus. Gresit! Eliminati-va ideile astea preconcepute si incercati sa priviti totul cu mai mult optimism, insa inainte de toate cu mai mult realism. Nu uitati 2 lucruri elementare de care va loviti zilnic... Detliile fac mereu diferenta si lucrurile marunte sunt cele mai importante... Nu voi incepe sa scriu urari de Paste din alea pompoase... nu sunt de mine. Eu pur si simplu vreau sa va urez sa va lumineze Dumnezeu mintile, nimic mai mult.

Nu petreceti Pastele singuri... Este cel mai urat sentiment posibil, e exact ca atunci cand petreci Craciunul singur, cand esti constient ca bradul trebuie impodobit in 2 nu in unu... asa e si de Paste... Nu cred ca e chiar placut sa stai cu 2 oua in maini, unul in stanga si unul in dreapta si sa ciocnesti de unul singur... Nu e nici etic si nici moral... :)) Dar totusi ce faceti in momentul in care se intampla asta? Pur si simplu iesiti pe strada sa va plimbati, intr-adevar, in singuratatea voastra, insa inconjurati de oamni, chiar daca toti sunt straini... Zambiti, macar o secunda, chiar daca e fals si bucurati-va ca altii sunt cat de cat fericiti, chiar daca sunt necajiti... 

Totusi sa nu o dam in diverse in aceste momente ca nu trebuie sa ne plangem sau sa cautam atentie... M-am descarcat si gata... :))

Hai ca v-am pupat

foto...

Cand fotografiezi oamenii color, le fotografiezi hainele... Cand ii fotografiezi alb/negru, le fotografiezi sufletul. Fotografia alb negru da un aer "vintage" si vintage e "cool". Parca dintr-o data cand e alb/negru nu mai trebuie sa tii cont de reguli de compozitie si nu mai trebuie sa fii atent la cum iti transmiti mesajul. Fiecare vede un cadru intr-un anumit fel, fiecare are o preferinta, o inclinatie catre ceva anume. Nu putem sa judecam de ce face omul alb negru, poate asa vrea, asa ii place, are o inclinatie spre alb negru, nu il intereseaza culoarea intr-un anumit cadru, sau poate imaginile ii par mai expresive asa. La poza alb negru fata de una color, sentimentele sunt mai expresive, totul este privit dintr-o alta perspectiva.Te poate ajuta sa scoti in evidenta anumite trasaturi. cu cat o fotografie este mai simpla si mai "lipsita de detalii", cu atat e mai "curata".

Hai ca v-am pupat.

Sa ne batem?

Deci DA :)) Have fun, vizionare placuta

Hai ca v-am pupat

Abroad...

Dragii mei...

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris... In a mea minte s-a creat asa... ca prin minune, un subiect, pe care s-a intamplat sa il abordez cu diferiti oameni si se pare ca aproape toti, ca doar ce dracu... tre sa fie si unul cu curu in sus... mi-au dat dreptate... E vorba de dorinta aceasta a romanilor de a pleca in afara... de a sparge granita occidentului si de a... de a ce? de a le curge mucii prin alte tari... Dar de la ce m-am luat?
Imi amintesc cum, undeva prin anii 86-90, sau poate mai inapoi un pic, era la putere sa pleci in Polonia sau chiar in Rusia, insa oamenii care mergeau acolo o faceau nu pentru a munci pe acolo, ci pentru 8 isi cumpara diferite lucruri ce nu se gaseau pe aici prin Romania ca deh... la noi in tara era comunismul la putere si nu prea se gasea nimic... A trecut febra asta si a venit de prin 90-96 un drum ce ducea spre Turcia... Ba frate.. toata plebea tragea in Turcia, la cumparat aur, covoare, pusca mea... toate porcariile lumii... la preturi de nimic si le vindeau aici, in Romanica la preturi de vreo 5 sau poate chiar 6 ori mai mari...Felicitari celor care s-au descurcat la acest capitol, cu conditia sa fi inteles ceva din banii aia, la urma urmei, castigati necinstit... Dupa ce a trecut aceasta febra cu Turcia a aparut febra cu Spania... Everybody hai in Spania la cules de capsuni si de facut alte munci agricole... Nimic de comentat... Felicitari celor care au mers pe aceasta linie, pentru ca sunt oameni, sau ma rog... erau... carora le-a placut munca si intr-adevar, au mers acolo sa ii invete probabil si pe cei de acolo ca romanul chiar pune osul la treaba... Treburile agricole au cam inceput sa se termine, sau au aparut pe langa romani si alte natii care s-au bagat pe fir... Intre timp au inceput sa se deschida drumurile catre Italia... A fost mai greu la inceput ce-i adevarat, ca trebuia sa umbli dupa vize, ca si in Spania de altfel... Insa aici, in Italia, pe langa muncile agricole ce se practicau, gen cules de portocale, masline si alte verzaciuni, romanii nostri au inceput sa ingrijeasca batrani. Am observat ca italienii sunt o natie de oameni foarte scarbosi, cel putin cei in varsta... Putini sunt cei care au norocul de a da peste cineva care sa fie OM, sa aprecieze munca depusa de cel ce vine sa il ingrijeasca... Nu are rost sa detaliez mofturile babelos si mosnegilor... insa vreau sa mentionez ca romanii nostri, cei care muncesc la cate o ciudatenie dintr-asta, o fosila la urma urmei, au nevoie de un caracter foarte puternic, de foarte multa rabdare si sa fie foarte calmi... Daca era sa fie sa lucreze in Romania la acest gen de persoane, isi bagau picioarele efectiv si nici nu se uitau in urma...
Mai nou s-a lansat un nou... trend de a merge la munca in Anglia... Tot respectul celor ce muncesc acolo si au un job ok din punct de vedere profi si material... Nu sa umbli sa faci curat pe la nush ce doctori sau dobitoci care nu sunt in stare sa isi faca curat in cocina... sa dea cu aspiratorul, sa isi spele blidul in care mananca... Dar e alegerea lor la urma urmei, ei se injosesc, ca doar nu eu...
Totusi de ce s-a ajuns aici, sa pleci din tara ta pentru a lucra, pentru a face lucruri in alte tari, lucruri care le poti face foarte usor la tine in tara? Pentru ca avem un guvern de cacat... Tara noastra la urma urmei daca e sa o luam la rece, nu face parte din UE, ci este doar o piesa din acest mare puzzle in care a intrat, pentru a servi intereselor celor mult mai destepti decat noi... ca pe noi nu ne duce capul sa profitam de ce avem aici in tara... Trebuie sa vina altii sa ne faca ordine in viata efectiv...
Mai aud dobitoci, ca altfel nu ii pot numi, care vor sa plece din Romania in alta tara pentru a-si deschide nu stiu ce afacere... Ma lasi??? Astea sunt baliverne... Frate... daca ti-e a face afaceri, le faci dracu la tine in tara, atata timp cat le faci cu cap si nu te arunci cu capul inainte sa investesti de sa-ti sara ochii ca in final sa te declari invins, falimentat, ingropat in datorii...
Asa ca, pe aceasta cale, tin sa multumesc conducerii minunate de care avem parte, conducere care se mira de ce pleaca lumea din tara si ma simt scarbit de cei care merg in alte tari pentru a se injosi... ca altceva nu fac... Daca vrei sa te faci de ras, ramai dracu la tine in tara, nu te du in alta tara...


Hai ca v-am pupat.

Stiati ca...

Potrivit experţilor de la o clinică din Ohio, bărbaţii care vorbesc mai mult de 4 ore pe zi la telefonul mobil prezintă un risc crescut de a fi infertili, informează BBC.

Pentru a ajunge la această concluzie, cercetătorii au analizat în laborator lichidul seminal de la 364 de bărbaţi care nu puteau să facă copii. În plus, voluntarii au fost rugaţi să completeze un chestionar, în care erau întrebaţi despre obiceiurile lor alimentare, frecvenţa activităţilor fizice sau numărul de ore petrecute la telefon.

În urma analizelor de laborator şi a rezultatelor obţinute în urma chestionarului, oamenii de ştiinţă au constatat că bărbaţii care vorbeau la telefonul mobil peste patru ore pe zi aveau mai puţini spermatozoizi fertili decât cei care nu foloseau mobilul, deşi aveau o dietă dezechilibrată şi erau sedentari, menţionează cercetătorii.

"Nu doar calitatea spermatozoizilor a fost afectată, dar şi cantitatea acestora. Astfel, bărbaţii care foloseau peste patru ore pe zi telefonul mobil aveau 50 de milioane de spermatozoizi pe mililitru de lichid seminal, în timp ce voluntarii care vorbeau doar două ore pe zi aveau 69 de milioane de spermatozoizi pe mililitru de lichid seminal. Un bărbat fertil are în jur de 86 de milioane de spermatozoizi pe mililitru de lichid seminal", spune dr. Ashok Agarwal, coordonatorul studiului.

Deşi cercetarea este abia la început, oamenii de ştiinţă susţin că telefonul mobil afectează atât fertilitatea bărbaţilor, cât şi pe cea a femeilor. "Radiaţiile emise de aceste aparate ar putea fi direct răspunzătoare de acest fenomen. AND-ul spermatozoizilor este afectat de acestea", precizează dr. Agarwal.

Eu inca ma incadrez undeva la 3 ore :))

Hai ca v-am pupat.

lumea... incotro???

simtul umorului...

Dragii mei... 


Am gasit un filmulet destul de interesant, care pe mine cel putin, a reusit sa ma faca sa ma gandesc la cum ar fi daca s-ar intampla in realitate...
O sa incep iar sa filosofez... Dupa cum am scris si pe facebook... multa minte va doresc, voua, pe care va iubesc... ganditi cu capul si alegeti cu inima!!! 
Incercati sa va ganditi, macar pentru o secunda, cam cum ar fi sa aflati ca mai aveti foarte putin de trait de exemplu... E destul de dur ceea ce spun... insa e adevarat. Nu incepeti sa regretati tot ce nu ati facut din diferite motive? gen... frica, gen rusine de gura lumii si alte maruntisuri de genul asta?
Fiti mereu cu ochii larg deschisi, nu cu ei larg INCHISI... Dupa cum imi spunea cineva... Daca noi nu ne gandim la noi, sa ne facem bine, sa fim fericiti, nimeni nu o va face...
Va invit sa il urmariti si, daca dorit, sa imi lasati o parere...






Hai ca v-am pupat.

Scrisoare

Scrisoare de la el pentru ea"

"Puterea ce tu mi-o dai este nemarginita, cel mai simplu lucru pe care reusesc sa il fac cand ma gandesc la tine, sa nu mai zic de atunci cand te aud, este sa zambesc. Ce inseamna cand te gandesti la cineva si simti fluturasi in stomac? Inseamna ca iubesti, inseamna ca emotiile te trec doar din simplul motiv ca gandul tau a ajuns acolo, la persoana pe care o porti in inima...
Incerc sa imi dau seama si iti scriu... Iti este destinat doar tie, nimanui altcuiva. Iti este atat de greu sa accepti ca avem amandoi nevoie unul de celalalt? E atat de greu sa accepti lucrul asta? Sigur... nu il vei recunoaste probabil, insa stii ca este adevarat si ca nu am nici un motiv sa uit totul, la fel cum nici tu nu ai nici un motiv sa uiti totul pentru ca nu poti, la fel cum nici eu nu pot, la fel cum nu am nici un motiv sa inventez acest lucru, la fel cum nu am nici un motiv sa ascund toate astea. Nu te ascunde, nu nega... pentru ca daca faci asta, te ascunzi de tine si te negi pe tine.
Aminteste-ti putin cate putin sentimentele pentru mine, aminteste-ti putin cate putin cum te simteai cand erai langa mine si cum te simti cand nu esti langa mine.
Aminteste-ti pentru o secunda ce ti-am povestit... "Cei doi care se stiau de mult timp, isi nu stiau ce sentimente aveau, cei doi carora le era frica sa spuna unul celuilalt ce simt cu adevarat... Le era frica sa nu fie prea frumos. Si totusi, intr-un final s-a intamplat... Insa tarziu si nu reuseau sa isi explice de ce atat de tarziu, mai ales in momentul in care ea trebuia sa plece...
Uite ca a plecat... insa la plecare el i-a spus... "Mergi si copilareste, iar in momentul in care vei simti cu adevarat ca ai trecut peste copilarie, ca ai ajuns la maturitate, eu voi fi aici si te voi astepta, indiferent cat va dura, sau cat de greu imi va fi..."
A plecat intr-un final, cu lacrimi in ochi, lacrimi ce erau fierbinti, lacrimi ce ii ardeau fata, lacrimi ce au ramas si pe buzele lui si simtea ca ii luau foc. Privea in urma la ce a lasat, parca dorindu-si sa se opreasca din drum si sa se intoarca in bratele lui...
El i-a spus ca o iubeste... Ea s-a uitat lung in ochii lui si i-a raspuns... "Sper sa fie asa, altfel te-ai ars". Atat de mult si-ar fi dorit sa o opreasca langa el, sa nu o lase sa plece, insa incapatanarea ei era mult prea mare si ii era frica sa infrunte realitatea, sa accepte ca il iubeste si ca este iubita atat de mult de el.
A crezut ca e doar ceva de moment si ca daca pleaca totul se va stinge. A ales sa plece departe pentru o perioada, in speranta ca totul va fi bine. Acelasi lucru l-a facut si el sa cutreiere drumuri, in speranta ca va reusi sa isi gaseasca linistea, sperand ca asa va reusi sa si-o scoata din minte, sa se minta singur ca totul e ceva trecator si ca o va uita mai usor... L-a cautat, chiar daca ii desparteau mii de kilometri, insa el a crezut ca daca nu ii va raspunde, va fi mult mai bine atat pentru el cat si pentru ea, insa in sinea lui stia ca nu e asa si nimeni nu stia ca de mult sufera...
Un lucru ciudat e ca si el trebuia sa revina acasa in aceeasi perioada in care revenea si ea... L-a sunat sa vada ce face, pentru ca ii era dor de el... A avut o retinere in a-i raspunde la telefon, insa a facut-o, pentru ca ardea de nerabdare sa ii auda vocea. Au discutat, au povestit, iar cand au ajuns la subiectul NOI, au cazut de comun acord ca totul a fost ce a fost si ca e mai bine sa ramana ce a fost, doar pentru ei... Amandoi au fost de acord cu asta si se minteau amandoi ca nu mai simt nimic unul pentru celalalt, ca nu mai este nici o atractie intre ei, pana in clipa in care s-au intalnit... Pentru ea era destul de complicat, avand pe cine cu ceva timp inainte sa se lege relatia lor, era foarte greu sa il lase pentru el, cu toate ca il iubea atat de mult si isi dorea atat de mult sa fie cu el mai mult decat orice, pentru ca se completau absolut in orice, pentru ca mereu primea un sfat de la el, pentru ca mereu era acolo sa o sprijine, pentru ca ii pasa de ea mai mult decat orice si oricine in lumea asta.
Inainte sa plece, ea i-a facut 2 promisiuni, pe care a jurat ca si le va tine... ca va face tot ce e posibil, oricat de greu ii va fi, sa se intoarca la el si a doua era sa se marite cu el... Ciudat nu? El a crezut ceea ce i-a spus si chiar si acum crede, cu toate ca e ceva timp trecut de cand s-a intamplat...
El o lasa inca sa copilareasca"

Eficienta in sapte trepte 11

ASCULTÂNDU-NE LIMBAJUL

 Deoarece mentalitatea şi comportamentul rezultă din paradigmele alese, dacă le examinăm atent putem discerne în ele "hărţile” noastre subiacente. De pildă, limbajul pe care-l folosim este un indicator relevant al gradului nostru de proactivitate. Limbajul oamenilor reactivi îi absolvă de orice fel de responsabilitate. "Ăsta sunt. Aşa sunt făcut". Cu alte cuvinte: sunt supus unor determinări. Nu mă pot desprinde de ele. "Omul ăsta mă scoate din fire." Adică: nu sunt responsabil. Viaţa mea afectivă e stăpânită de ceva care nu depinde de mine. "Nu pot să fac asta. N-am timp." Altfel spus: ceva din afara mea — timpul limitat — îmi dirijează activitatea. "De-ar avea nevastă-mea mai mult răbdare!" Sunt îngrădit de comportamentul altei persoane. "Sunt nevoit s-o fac." împrejurările sau alte persoane mă silesc să procedez într-un fel anume. Nu am libertatea de a-mi hotărî acţiunile. Limbaj reactiv Nu pot să fac nimic Aşa sunt făcut Mă scoate din fire N-o să fie de acord Sunt obligat să fac Nu pot Trebuie să fac Dacă... Limbaj proactiv Să vedem ce-am putea face Pot să încerc şi într-altfel Sunt stăpân pe mine Pot face o prezentare convingătoare Voi opta pentru un răspuns potrivit Aleg să... Optez pentru... Prefer să fac Vreau să... Limbajul reactiv decurge dintr-o paradigmă deterministă. Spiritul care o caracterizează e transferul de responsabilitate. "Nu sunt răspunzător, nu sunt în stare să-mi aleg răspunsul." Un student mi-a pus odată întrebarea: "îmi daţi voie să absentez de la cursul dumneavoastră? Trebuie să mă duc într-o excursie a echipei mele de tenis." — Eşti obligat să te duci? Sau preferi să te duci? — Sunt obligat! exclamă. — Ce se întâmplă dacă nu te duci? — Ce să se întâmple? Mă dau afară din echipă. — îţi convine? — Sigur că nu. — Cu alte cuvinte, preferi să te duci ca să rămâi în echipă. Ce se întâmplă dacă nu vii la cursul meu? — Nu ştiu. — Gândeşte-te. Ce crezi: care va fi consecinţa firească dacă lipseşti de la oră? — De dat afară n-o să mă daţi — nu-i aşa? — Asta ar fi o consecinţă socială. Ceva artificial. Dacă nu faci parte din echipa de tenis, nu joci. E normal. Dar dacă nu vii la oră, care va fi consecinţa? — Cred că... cred că pierd prilejul de a învăţa ceea ce predaţi.

— Aşa e. Deci îţi rămâne să cântăreşti consecinţele, într-un caz şi în celălalt, şi să optezi. Dacă aş fi fost eu în cauză, m-aş fi dus în excursie cu echipa. Însă atenţie: altădată să nu mai spui că eşti obligat să faci ceva. — Am preferat să merg în excursie, replică cu glas sfios. — Cum aşa? Şi pierzi ora? l-am întrebat ironic, prefăcându-mă că nu-l cred. Limbajul reactiv are o consecinţă serioasă — devine o previziune care se autoconfirmă. Folosindu-l, oamenii se cantonează în paradigma deterministă şi aduc tot felul de dovezi în sprijinul convingerii că sunt determinaţi. Se simt din ce în ce mai victimizaţi, mai puţin stăpâni pe ei, incapabili de a dispune de viaţa şi destinul lor. Aruncă vina pe forţe exterioare — ceilalţi oameni, împrejurările, chiar stelele — pentru a-şi justifica dependenţa. La un seminar în care vorbeam despre conceptul proactivităţii, o persoană mi s-a adresat: "Stephen, să ştii că-mi place cum vorbeşti. Însă nu e situaţie care să semene cu alta. Uite, de pildă, căsnicia mea. Sunt foarte necăjit. Soţia mea şi cu mine nu mai avem aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt, ca în trecut. Cred că n-o mai iubesc şi nici ea nu mă mai iubeşte. Ce să fac?" — Sentimentul s-a stins? l-am întrebat. — Aşa e, replică. Şi avem trei copii la care ţinem foarte mult. Ce părere ai? — Iubeşte-o! — Nu mă înţelegi! Sentimentul a dispărut! — Atunci... iubeşte-o. Dacă sentimentul a dispărut, abia acum ai motiv s-o iubeşti. — Să iubesc când nu iubesc? — Dragul meu, "a iubi" este un verb. Iubirea — sentimentul — este fructul iubirii, este fructul verbului. Aşa că iubeşte-o: fii îndatoritor, fă ceea ce se cheamă "sacrificii" pentru ea; ascult-o. Fii empatic. Apreciaz-o. Ajut-o să se afirme. Eşti dispus să faci acestea? În marea literatură a tuturor societăţilor evoluate, iubirea e un verb. Oamenii de tip reactiv o trăiesc ca pe un sentiment. Sunt mânaţi de sentimente. Scenariile hollywoodiene ne-au făcut să credem că nu suntem răspunzători de sentimentele noastre, că ele ne conduc. Aceste scenarii nu descriu realitatea. Ne lăsăm conduşi de sentimente pentru că am consimţit s-o facem. Oamenii de tip proactiv trăiesc iubirea ca pe un verb. Iubirea e ceva ce se face: concesiile sau chiar sacrificiile pe care le faci, faptul că te dăruieşti — ca o mamă ce aduce un copil pe lume. Dacă vreţi să "studiaţi" iubirea, urmăriţi-i pe cei ce se dăruiesc celorlalţi, chiar celor care îi jignesc sau nu răspund afecţiunii

lor. Dacă sunteţi un părinte, examinaţi iubirea care v-a făcut să renunţaţi la multe plăceri pentru copiii voştri. Iubirea e o valoare care se actualizează prin acţiuni pline de iubire. Oamenii proactivi pun valoarea înaintea sentimentelor. Şi iubirea, sentimentul, poate cunoaşte o nouă viaţă.

Eficienta in sapte trepte 10

PARTEA a II-a REUŞITA PERSONALĂ

Deprinderea 1 Fiţi proactivi Principiile viziunii personale Nu cunosc un fapt mai încurajator decât incontestabila abilitate a omului de a-şi făuri o viaţă mai elevată prin propriile străduinţe. HENRY DAVID THOREAU Citind această carte vă rog să încercaţi să vă desprindeţi de dv. Încercaţi să vă proiectaţi conştiinţa sus, într-un colţ al camerei şi, cu ochii minţii, să vă priviţi de-acolo citind. Vă puteţi observa ca şi cum aţi fi altă persoană? Acum încercaţi altceva. Gândiţi-vă la dispoziţia în care sunteţi acum. O puteţi caracteriza? Ce simţiţi? Cum v-aţi descrie starea actuală? Acum, vreme de un minut, gândiţi-vă la modul cum lucrează mintea dv. E mobilă — e alertă? Vă daţi seama că ezitaţi între a face acest exerciţiu şi a cântări ce anume urmăreşte? Ceea ce aţi făcut în această clipă este un fenomen strict uman. Nici un animal nu dispune de această facultate. O numim "conştientizare" sau capacitatea de a gândi procesul însuşi al gândirii. Din acest motiv omul poate domina lumea, poate progresa simţitor din generaţie în generaţie. De aceea putem evalua experienţele altora şi învăţa de pe urma lor, precum şi din propriile noastre trăiri. De aceea avem posibilitatea de a ne însuşi, de a învăţa deprinderi, şi de a le dezvăţa. Nu suntem una cu ceea ce simţim. Nu suntem una cu stările noastre de spirit. Nu suntem una nici cu gândurile noastre. Însuşi faptul că putem gândi aceste lucruri ne distanţează de noi şi de lumea animală. Facultatea de a conştientiza ne îngăduie să stăm deoparte şi să examinăm chiar modul în care ne "vedem" pe noi — pe paradigma eului nostru, paradigmă fundamentală a eficienţei: ea ne afectează nu numai atitudinile şi comportamentul, ci şi felul în care îi percepem pe ceilalţi. Ea devine "harta" după care citim natura umanităţii. Fapt este că, până ce nu luăm în considerare felul în care ne vedem pe noi (şi pe-ceilalţi) nu vom putea înţelege felul în care ceilalţi se văd pe ei înşişi şi lumea lor, nici felul în care se simt pe ei şi lumea lor. Fiind inconştienţi de această stare de fapt, ne vom proiecta — fără ştirea noastră — propriile noastre intenţii asupra comportamentului lor — şi ne vom crede "obiectivi"... Acest fenomen ne limitează considerabil potenţialul personal şi capacitatea de a crea legături cu ceilalţi. Cum dispunem însă de acea facultate strict umană de a conştientiza, ne putem examina paradigmele pentru a determina măsura în care sunt întemeiate pe realităţi sau principii ori condiţionări şi circumstanţe.

OGLINDA SOCIALĂ

Dacă imaginea pe care o avem despre noi înşine provine din oglinda socială — din paradigma socială curentă sau din opiniile, percepţiile sau paradigmele personale ale celor care ne înconjoară — viziunea despre noi seamănă cu reflecţia distorsionată din sala de oglinzi deformante de la bâlci.

"Nu eşti niciodată punctual!" "De ce nu eşti în stare să faci ordine în jurul tău?" "Eşti un boem!" "Mănânci ca un porc!" "Ce tot spui! Nu cred că ai câştigat!" "E atât de simplu! Cum de nu înţelegi?" Aceste păreri sunt incoerente şi disproporţionate. De cele mai multe ori sunt proiecţii mai curând decât oglindiri — proiecţii ale grijilor şi deficienţelor caracteriale ale persoanelor "inductive" şi mai puţin reflecţii corecte ale felului nostru de a fi. Reflectarea paradigmei sociale curente exprimă faptul că suntem în foarte mare măsură determinaţi de condiţionările la care am fost expuşi şi de condiţiile de viaţă. Pentru că am înţeles puterea covârşitoare a condiţionării asupra vieţilor noastre, a spune că suntem determinaţi de ea, că n-o putem influenţa în nici un fel, va da o cu totul altă înfăţişare "hărţii" noastre. În realitate, există trei hărţi sociale — trei teorii ale determinismului, de largă circulaţie — fie independente, fie combinate între ele — care explică natura umană. Determinismul genetic afirmă în esenţă că de la bunici ţi se trage. De aceea eşti atât de temperamental! Bunicii tăi erau violenţi şi asta s-a înscris în codul tău genetic. Trece din generaţii în generaţii, şi tu i-ai moştenit. Mai mult, eşti irlandez, şi irlandezii au violenţa în sânge! Determinismul fizic afirmă în esenţă că de la părinţi ţi se trage. Educaţia, trăirile din mica copilărie ţi-au modelat tendinţele şi structura caracterului. Acesta este motivul pentru care ţi-e teamă să stai în fruntea unui grup. E felul în care te-au crescut părinţii. Te simţi teribil de vinovat când faci o greşeală, deoarece îţi "aminteşti" undeva, adânc înăuntrul tău, de scenariul emoţional din vremea când erai extrem de vulnerabil, fraged şi dependent. Îţi "aminteşti" emoţia pedepsei, respingerea, comparaţia care s-a făcut între tine şi altcineva, când n-ai fost la înălţimea aşteptărilor. Determinismul mediului ambiant afirmă în esenţă că de la patronul tău ţi se trage. Sau de la soţie, de la adolescentul neastâmpărat, de la situaţia economică sau de la politica naţională. Ceva sau cineva din mediul tău este răspunzător de situaţia ta. Fiecare dintre aceste "hărţi" se bazează pe teoria STIMUL/RĂSPUNS, care ne trimite cu gândul la experienţele lui Pavlov de condiţionare a câinilor. Ideea care îi stă la bază e că suntem condiţionaţi să răspundem într-un fel anume la un anume stimul.

Întrebarea e: cât de corect şi de funcţional descriu aceste hărţi determinante teritoriul? Cât de exact reflectă aceste oglinzi adevărata natură umană? Oare nu devin prognoze care se autoconfîrrnă? Au ele Ia bază nişte principii pe care să le putem verifica în propria noastră fiinţă? ÎNTRE STIMUL ŞI RĂSPUNS Ca răspuns la toate aceste întrebări, îngăduiţi-mi să vă relatez o poveste —povestea catalizatoare a lui Victor Frankl. Frankl era un determinist crescut în tradiţia psihologiei freudiene, care postulează că tot ce ţi se întâmplă în copilărie îţi modelează caracterul şi personalitatea şi, de fapt, îţi guvernează întreaga viaţă. Limitele şi parametrii vieţii tale sunt fixaţi o dată pentru totdeauna şi nu prea îţi stă în putere să le modifici. Frankl era psihiatru şi evreu. A fost închis în lagărele naziste ale morţii, unde a trăit situaţii atât de cutremurătoare, încât decenţa ne împiedică să le relatăm. Părinţii, fratele şi soţia sa au murit în lagăre sau au fost trimişi la gazare. În afara unei surori, toţi membrii familiei au pierit. Frankl însuşi a fost torturat şi a suferit cumplite înjosiri, neştifnd de la un moment la altul dacă va lua calea crematoriului sau dacă va fi printre cei "salvaţi" care cărau cadavre sau încărcau cenuşa celor arşi. Într-o zi, când se afla gol şi singur într-o celulă, a simţit mijindu-i în conştiinţă ceva ce mai târziu a numit "ultima dintre libertăţile umane" — o libertate pe care călăii nazişti nu i-o puteau lua. Puteau să-l ţină sub zăvoare, să-i maltrateze trupul după voia lor, însă Victor Frankl însuşi era o fiinţă conştientă care putea privi ca un observator evenimentele în care era implicat. Identitatea sa fundamentală era intactă. Putea hotărî în forul său interior dacă toate aceste evenimente aveau să-l afecteze — ori nu. Între ceea ce i se întâmpla — stimulul — şi răspunsul său se afla libertatea sa, puterea de a alege acest răspuns. În aceste împrejurări inimaginabil de degradante, Frankl a făcut uz de înzestrarea umană a conştientizării — şi a descoperit principiul fundamental al naturii umane: între stimul şi răspuns — în acest interstiţiu — se află libertatea omului de a opta. Libertatea opţiunii implică şi acele înzestrări care ne acordă unicitate printre celelalte fiinţe vii: în afara conştientizării, avem imaginaţie — acea abilitate de a crea în mintea noastră dincolo de realitatea prezentă; mai avem conştiinţa morală — un simţ, adânc înrădăcinat în fiinţa noastră, al binelui şi al răului, al principiilor care ne guvernează comportamentul. Mai avem' şi o voinţă autonomă — facultatea de a acţiona conform conştiinţei noastre, liberi de orice altă influenţă. Nici chiar cele mai inteligente animale nu au aceste însuşiri. Pentru a folosi o metaforă din sfera computerelor, aş zice că sunt programate de instinct şi/sau de mstruire. Pot fi instruite să fie responsabile, dar nu-şi pot asuma responsabilitatea acelei instruiri; cu alte cuvinte, nu o pot dirija. Nu pot schimba programarea. Nu o pot nici conştientiza. Dar din cauza înzestrării noastre strict umane, ne putem autoprograma, putem concepe noi paradigme total distincte de instruirea instinctelor noastre. Acesta este motivul pentru care capacităţile animalului sunt relativ limitate, iar ale omului aproape nelimitate. Însă dacă trăim ca nişte animale, mânaţi numai de instincte, determinaţi de condiţionările la care am fost supuşi, de condiţiile de viaţă şi de moarte colective, ne vom pune singuri limite. Paradigma deterministă provine iniţial din studiul animalelor — şobolani, porumbei, câini — şi al oamenilor nevropaţi ori psihotici. Ea poate satisface criteriile unor cercetări, pentru că pare măsurabilă şi previzibilă, însă istoria omenirii şi propria noastră conştiinţă ne spun că această "hartă" nu descrie nicidecum teritoriul! Însuşirile noastre specific umane ne înalţă mult deasupra lumii animale. Exerciţiul şi dezvoltarea acestor însuşiri ne permit să ne ' actualizăm potenţialul specific uman. Intre stimul şi răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre — libertatea opţiunii. 

Eficienta in sapte trepte 9

FELUL ÎN CARE VEDEM PROBLEMA ESTE ÎNSĂŞI PROBLEMA

Oamenii se miră văzând ce armonios decurg lucrurile în viaţa acelor indivizi, acelor familii şi organizaţii care se bazează pe principii solide. Admiră forţa şi maturitatea personală, adrrrjră unitatea familială, munca în echipă şi orice fel de organizări sinergice, suple şi adaptabile. Iar reacţia lor imediată e foarte revelatoare a paradigmei lor de fond. "Cum procedaţi? Ce tehnici folosiţi?" Ceea ce spun ei de fapt ar suna aşa: "Daţi-ne o soluţie rapidă ca să ieşim din încurcătură."

Şi vor întâlni persoane dispuse să le satisfacă dorinţa; pentru un timp, abilitatea şi diverse metode de acelaşi gen vor da rezultate în aparenţă mulţumitoare. S-ar putea să fie eliminate unele dificultăţi, fie ele "cosmetice" sau acute, folosind "aspirină" şi "pansamente sociale." Însă anomalia cronică subiacentă va persista, şi în cele din urmă se vor ivi noi simptome acute. Cu cât se recurge mai des la soluţii de moment pentru rezolvarea problemelor şi necazurilor acute, cu atât condiţiile cronice subterane se agravează. Felul în care privim problema este problema însăşi. Să revenim asupra unei situaţii critice evocate la începutul acestui capitol şi asupra impactului unei mentalităţi marcate de Etica Personalităţii. ■Am urmat nu mai ştiu câte cursuri de eficienţă managerială. Aştept multe de la angajaţii mei şi fac toate eforturile de a mă purta prieteneşte, de a-i trata cum se cuvine. Dar nu simt nici o urmă de devotament din partea lor. Am impresia că, dacă aş lipsi o zi, şi-ar petrece timpul trăncănind. De ce nu reuşesc să le inspir o atitudine independentă şi responsabilă? — sau să găsesc alţi angajaţi care să îndeplinească aceste condiţii? Ce spune Etica Personalităţii? Aş putea lua o hotărâre dramatică — de pildă să aplic măsuri drastice, să tai câteva capete — care i-ar sili pe angajaţii mei să reconsidere situaţia şi să se mulţumească cu ce au. Sau aş putea găsi vreun program de calificare în problematica motivaţiilor, în urma căruia angajaţii să-şi asume responsabilităţi. Sau aş putea angaja un nou personal mai competent şi mai activ. Dar... s-ar putea ca îndărătul acestui comportament aparent necinstit, oamenii mei să se întrebe dacă le apăr interesele? S-ar putea să se simtă trataţi ca nişte obiecte mecanice? Să fie ceva adevărat în toate acestea? Dacă stau să mă gîndesc, oare chiar aşa îi văd? Nu cumva felul cum îi privesc contează ?? Sunt atâtea şi atâtea de făcut! Niciodată nu-mi ajunge timpul. Mă simt opresat şi hărţuit — zi de zi, şapte zile pe săptămână. Am participat la nenumărate seminare de management al timpului, am încercat jumătate de duzină de sisteme de planificare. Nu pot spune că nu m-au ajutat într-o anumită măsură, dar tot nu mă simt în stare de a trăi aşa cum aş dori, o viaţă mulţumită, rodnică, împăcată. Ce-mi spune Etica Personalităţii? S-ar putea face ceva — încerca o nouă metodă de planificare ori alt seminar care să mă ajute să manevrez situaţia opresantă cu mai multă eficienţă. Dar... dacă "eficienţa" nu este răspunsul cel bun? Oare a face mai multe lucruri într-un timp mai scurt poate aduce vreo ameliorare — sau îmi va accelera reacţia faţă de oamenii şi împrejurările care îmi condiţionează viaţa?

Poate că ar trebui să privesc lucrurile mai în profunzime — poate că aş descoperi ce anume îmi influenţează felul de a privi timpul, viaţa mea, firea mea? Căsnicia mea s-a degradat. Aş minţi să spun că ne-am certa sau că ne-am lua de păr. Nu. Dar nu ne mai iubim. Ne-am dus la consultanţe, am încercat unele şi altele. Dar, după cât se pare, sentimentele de odinioară nu mai pot fi reînviate. Ce-mi spune Etica Personalităţii? Trebuie să existe vreo publicaţie nouă sau vreun seminar unde lumea îşi exprimă liber sentimentele — şi în felul acesta să-i ajute soţiei mele să mă înţeleagă mai bine. Sau poate că totu-i inutil, poate să găsesc iubirea pe care o caut altundeva, într-o nouă legătură? Dar... poate că nu soţia mea e adevărata problemă? Nu cumva slăbiciunile ei, prin importanţa ce le-o acord, mă fac să-mi trăiesc viaţa în funcţie de felul cum sunt tratat? Oare am vreun etalon de măsură, un criteriu după care îmi judec soţia, căsnicia, ideea mea despre iubire, şi care îmi alimentează nemulţumirea? Aţi constatat cât de profund afectează paradigmele Eticii Personalităţii felul în care privim problemele şi felul în care încercăm să le rezolvăm? Chiar dacă îşi dau seama ori nu, mulţi rămân dezamăgiţi de făgăduielile iluzorii ale Eticii Personalităţii. Călătorind prin ţară şi colaborând cu diverse instituţii, constat că directorii ce gândesc pe termen lung sunt pur şi simplu înlăturaţi ca factori decizionali în virtutea unei psihologii vulgare, şi de către oratori "motivaţionali” care n-au nimic altceva de oferit în afară de anecdote amestecate cu platitudini. Oamenii vor substanţă. Vor o dezvoltare firească. Vor ceva mai mult decât aspirină şi pansamente. Vor să-şi rezolve problemele cronice ascunse şi să-şi îndrepte atenţia asupra principiilor care produc rezultate pe termen lung. 


UN NOU NIVEL DE GÂNDIRE 


Albert Einstein observa: "Problemele însemnate cu care ne confruntăm nu pot fi rezolvate la acelaşi nivel de gândire cu cel în care ne aflam când.le-am creat." Privind în jurul şi înlăuntrul nostru, recunoscând natura problemelor ivite prin felul de viaţă format după considerentele Eticii Personalităţii, ne dăm treptat seama că există probleme adânci, fundamentale, ce nu-şi găsesc soluţia la nivelul superficial în care au apărut. Avem nevoie de alt nivel, un nivel mai profund de gândire — o paradigmă bazată pe principiile ce descriu corect teritoriul real al existenţei şi al interrelaţiilor umane — pentru a rezolva dificultăţile cu rădăcini mai adânci. Acest nou nivel de gândire constituie subiectul prezentei lucrări.

Este o abordare principială, întemeiată pe însuşirile caracteriale şi pe elementele "dinăuntru - în afară", a eficienţei personale şi interpersonale. "Dinăuntru - în afară" înseamnă a începe întâi şi întâi cu propria persoană, mai precis cu straturile cele mai intime ale eului — cu modelele, cu caracterul şi motivaţiile personale. Înseamnă a avea o căsnicie fericită, a fi acel gen de persoană care generează energie pozitivă şi evită energia negativă în loc de a o potenţa. Dacă vreţi să aveţi alături de voi un adolescent plăcut, dispus să coopereze, fiţi un părinte mai înţelegător, mai empatic, mai consecvent, mai tandru. Dacă vreţi să aveţi mai multă libertate, mai multă altitudine în acţiune, fiţi mai responsabil, mai îndatoritor; implicaţi-vă mai mult dacă sunteţi angajatul unei întreprinderi sau instituţii. Dacă vreţi să vă bucuraţi de încredere, fiţi demn de încredere. Dacă vreţi să beneficiaţi de consideraţie secundară, care rezultă din recunoaşterea talentelor, concentraţi-vă pe calitatea primară a caracterului. Abordarea de tip "dinăuntru - în afară" afirmă că reuşite intimă precede victoria publică şi că a ne promite nouă ceva şi a respecta aceste promisiuni precede promisiunile făcute altora şi respectarea lor. Afirmă că este inutil să dăm întâietate personalităţii în dauna caracterului, să încercăm să ameliorăm relaţiile cu ceilalţi înainte de a ne ameliora pe noi înşine. "Dinăuntru - în afară" este un proces neîntrerupt de reînnoire, bazat pe legile naturale care guvernează creşterea şi progresul uman. E o spirală ascensională a creşterii, ce duce la forme din ce în ce mai înalte de independenţă responsabilă şi de interdependenţă fertilă. Am avut prilejul să lucrez cu o sumedenie de oameni — oameni minunaţi, oameni plini de talente, oameni ce-şi doresc din răsputeri să reuşească în viaţă, alţii care sunt în căutare şi alţii răutăcioşi. Am lucrat cu oameni de afaceri în posturi de conducere, cu studenţi, cu grupări bisericeşti ori civice, cu familii, cu cupluri maritale. Şi în cadrul acestei vaste experienţe n-am întâlnit niciodată soluţii de durată a problemelor sau mulţumire şi succese persistente care să fi rezultat din procesul invers celui precedent, şi anume "din afară înăuntru". Ce am văzut rezultând din paradigma "din afară - înăuntru” sunt oameni nefericiţi care se simt victimizaţi şi imobilizaţi, concentraţi asupra slăbiciunilor celorlalţi şi asupra împrejurărilor, pe care le învinuiesc de propria lor stagnare. Am văzut căsnicii nefericite în care fiecare partener aşteaptă ca celălalt să se schimbe, în care fiecare denunţă "păcatele" celuilalt. Am văzut conflicte în managementul muncii, unde oamenii îşi irosesc timpul şi cheltuiesc imense cantităţi de energie în căutarea unei legislaţii care să-i constrângă pe oameni să acţioneze ca şi cum ar exista o bază de încredere. Unii membri ai familiei noastre au trăit în regiunile cele mai "fierbinţi" ale pământului — Africa de Sud, Israel, Irlanda — şi cred că permanenţa conflictelor în aceste zone provine din paradigma socială prevalentă "Din afară — înăuntru." Fiecare din grupările implicate e convinsă că motivele se află "acolo, afară"şi că dacă ei (adică ceilalţi) s-ar "schimba" sau pur şi simplu ar "dispărea", problema sar rezolva de la sine. "Dinăuntru - în afară" presupune o mutaţie dramatică de paradigmă pentru cei mai mulţi dintre noi, mai cu seamă datorită puternicelor condiţionări şi a popularităţii Eticii Personalităţii. Însă din propria mea experienţă — atât celei personale, cât şi lucrului cu mii de persoane — şi din atenta examinare a succesului individual şi social de-a lungul istoriei, sunt convins că multe dintre principiile incorporate în Cele 7 Deprinderi se află înscrise în adâncimile eului nostru, în conştiinţa noastră şi în bunul nostru simţ. Pentru a le identifica, a le dezvolta şi a le folosi în momentele grele ale vieţii, trebuie să ne schimbăm felul de a gândi, să operăm o mutaţie de paradigmă spre un alt nivel, mai profund, acela de tip "dinăuntru - în afară". Pe măsură ce încercăm să înţelegem şi să integrăm aceste principii în viaţa noastră, sunt convins că vom descoperi şi redescoperi adevărul exprimat de T.S. Eliot: Trebuie să explorăm fără încetare, iar la capătul explorărilor noastre vom ajunge în punctul de unde am pornit şi vom cunoaşte locul pentru întâia oară.

Şapte deprinderi: o vedere de ansamblu Suntem ceea ce facem în mod repetat De aceea măiestria nu este un act, ci o deprindere. ARISTOTEL Caracterul nostru e întemeiat pe un complex de deprinderi. Cunoaşteţi zicala: "Semeni un gând, culegi o.faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin." Deprinderile sunt factori foarte activi în viaţa noastră. Structuri permanente de cele mai multe ori inconştiente, ele ne exprimă în mod constant, zi de zi, caracterul, şi tot ele ne determină eficienţa sau ineficienta. Horace Mann, marele educator, susţinea: «Obiceiurile seamănă cu o frânghie. În fiecare zi mai ţesem şi răsucim câte un fir, şi curând frânghia nu mai poate fi ruptă. Personal, nu sunt de acord cu ultima parte a afirmaţiei. Ştiu că deprinderile pot fi "desfăcute".» Deprinderile pot fi învăţate şi dezvăţate. Dar tot atât de bine ştiu că-i o treabă care nu se face cu una, cu două. Presupune un întreg proces şi o imensă, profundă consacrare. Cei care au urmărit călătoria spaţială a lui APOLLO 11 au rămas uluiţi văzându-i pe primii oameni păşind pe lună şi întorcându-se pe pământ. Superlative precum "fantastic" şi "incredibil" păreau nepotrivite pentru a descrie emoţia acelor zile. Dar pentru a ajunge acolo, au trebuit să se rupă, să se smulgă — în toată puterea cuvântului — de covârşitoarea forţă de atracţie a pământului. În primele câteva minute ale decolării a fost nevoie de mai multă energie pentru parcurgerea primelor mile, decât s-a consumat ulterior pe o traiectorie de jumătate de milion de mile. Obiceiurile, şi ele, au o covârşitoare forţă de gravitate — mai mare decât îşi închipuie mulţi dintre noi sau decât sunt dispuşi să accepte. A contraria tendinţe adânc înrădăcinate cum sunt amânarea, nerăbdarea, criticismul sau egoismul — care încalcă principiile de bază ale eficienţei umane — implică mai mult decât un simplu efort de voinţă sau câteva schimbări minore în existenţa noastră. "Decolarea" cere un imens efort, însă odată ce ne-am smuls din atracţia gravitaţională, libertatea noastră dobândeşte o dimensiune cu totul nouă! Asemeni oricărei forţe ale naturii, forţa gravitaţională poate lucra pentru sau împotriva noastră. Ea-'poate imprima unor deprinderi o direcţie opusă celei dorite de noi. Însă această forţă gravitaţională asigură coeziunea lumii, menţine planetele pe orbită şi ordinea în univers. E o forţă uriaşă. Dacă ştim s-o folosim pe cea activă în deprinderile noastre, am putea crea coeziunea şi ordinea necesare pentru a introduce eficienţa în vieţile noastre. DEFINIŢII Pentru scopurile noastre, vom defini deprinderea ca locul geometric al cunoaşterii, abilităţii şi dorinţei. Cunoaşterea e paradigma teoretică, acel ce-i de făcut şi de ce. Abilitatea este cum se face ceea ce e de făcut. Iar dorinţa este motivaţia, impulsul de a face. Sunt necesare toate aceste trei elemente pentru a crea o deprindere în vieţile noastre. Pot fi lipsit de eficienţă în raporturile cu colaboratorii mei, cu soţia sau cu copii, deoarece le spun ce gândesc, dar nu ştiu să-i ascult pe ei cu atenţie. Dacă nu sunt interesat de principiile care guvernează raporturile umane, sar putea să nici nu ştiu că nu ştiu să-i ascult. Dar chiar dacă aş şti, s-ar putea să nu am priceperea cuvenită. S-ar putea să n-am idee cum să ascult, şi a şti cum să ascult nu este încă de-ajuns. Trebuie să şi vreau să ascult, să am această dorinţă pentru ca să poată deveni un obicei. A crea o deprindere implică un efort şi un travaliu în toate aceste trei dimensiuni. Schimbarea a fi/ a avea e un proces ascensional — a fi modificând permanent felul de a vedea, pe măsură ce urcăm pe spirala ascendentă a creşterii. Lucrând asupra modului nostru de cunoaştere, a priceperii şi dorinţelor noastre, ne croim drumul spre nivelurile superioare de eficienţă personală şi interpersonâlă, renunţând la vechile paradigme care, vreme de ani de zile, ne-au dat iluzia unei pseudosecurităţi.

Eficienta in sapte trepte 8

PRINCIPII DE CREŞTERE ŞI SCHIMBARE

Masiva seducţie a Eticii Personalităţii provine din faptul că se prezintă ca o cale uşoară şi rapidă de realizare a calităţii vieţii — eficienţă personală, relaţii profunde şi fructuoase cu ceilalţi — fără a parcurge procesul natural de efort şi creştere care o fac posibilă. E un simbol fără substanţă. E schema "îmbogăţire rapidă" care făgăduieşte "avere fără muncă". Uneori pare că reuşeşte — însă "sforarul" rămâne neschimbat. Etica Personalităţii este iluzorie şi înşelătoare. Iar tentativa de a obţine rezultate de înaltă calitate cu ajutorul tehnicilor ei de moment e tot atât de operativă cum ar fi căutarea unei adrese în Chicago folosind o hartă a Detroitului. Iată un citat din Erich Fromm, fin observator al rădăcinilor şi roadelor provenite din Etica Personalităţii: Azi întâlnim un individ care se comportă ca un robot, care nici nu se cunoaşte, nici nu se înţelege pe sine, ci singurul ins pe care îl cunoaşte e cel presupus a fi el; a cărui flecăreală fără noimă a înlocuit râsul autentic şi a cărui disperare atonă n luat locul suferinţei adevărate. Se pot face două afirmaţii privitoare la el. Una este că suferă de o lipsă de spontaneitate şi de individualitate ce pare a fi incurabilă. Totodată se poate spune despre el că nu se deosebeşte în mod esenţial de milioanele de oameni ca noi care populăm pămîntul. Viaţa, oricare, presupune stadii, secvenţe de creştere şi dezvoltare. Copilul învaţă să se răsucească, să se aşeze, să se târască şi apoi să umble şi să alerge. Fiecare pas îşi are importanţa sa şi fiecare cere un anumit timp. Nici un singur pas nu poate fi omis. Acelaşi lucru este valabil pentru toate etapele vieţii, în orice domeniu, fie că e vorba de a învăţa un instrument sau de a comunica eficient cu un asociat. E la fel de valabil pentru indivizi singulari, pentru cupluri, familii şi organizaţii. Cunoaştem şi acceptăm fenomenul sau principiul procesualităţii în domeniul fizic, însă a-l înţelege în sfera emoţiilor, a relaţiilor umane şi chiar în cea a propriului nostru caracter este un lucru rar întâlnit şi foarte dificil. Şi chiar dacă l-am înţelege, e cu atât mai rar şi mai greu de a-l accepta şi de a trăi în conformitate cu el. De aceea căutăm drumul cel mai scurt, cu gândul de a sări peste etapele vitale pentru a câştiga timp, a evita efortul inerent şi a obţine totuşi rezultatul scontat. Dar ce se întâmplă când încercăm să scurtcircuităm un proces natural în creşterea şi dezvoltarea noastră? Să presupunem că sunteţi un tenisman obişnuit şi hotărâţi să jucaţi la un nivel superior, pentru a face o impresie mai bună. Care e rezultatul? Oare o gândire pozitivă va fi suficientă pentru a vă permite să intraţi în competiţie cu un profesionist? Ce s-ar întâmpla dacă i-aţi face pe prietenii dumneavoastră să creadă că ştiţi să cântaţi la pian ca un concertist când, de fapt, sunteţi doar un începător? Răspunsul este evident. Este cu totul şi cu totul imposibil de a viola, de a ignora sau de a scurtcircuita procesul dezvoltării. E împotriva naturii şi orice încercare de a scurta drumul aduce după sine, în mod inevitabil, dezamăgirea şi frustrarea. La.o scară de zece puncte, dacă mă aflu la nivelul doi — indiferent de domeniul de activitate — şi vreau să ajung la nivelul cinci, trebuie să parcurg intervalul spre nivelul trei. "O călătorie de o.mie de leghe începe cu primul pas" spune înţelepciunea extrem-orientală, şi această călătorie nu poate fi parcursă decât pas cu pas. Dacă nu-i dai posibilitatea profesorului să cunoască nivelul la care te afli — fie punând o întrebare, fie pur şi simplu mărturisindu-ţi neştiinţa — nu vei învăţa să progresezi. A ne recunoaşte ignoranţa e adesea primul pas în educarea noastră. Thoreau afirma: "Cum să ne amintim neştiinţa noastră — lucru indispensabil dacă vrem să evoluăm — când neîncetat nu facem apel decât la ceea ce ştim?" Îmi amintesc cazul a două tinere, fiicele unui prieten, care au venit la mine lăcrimând, plângându-se de duritatea şi lipsa de înţelegere ale tatălui lor. Se fereau să discute cu părinţii, de teama consecinţelor. Şi aveau atâta nevoie de dragostea părintească, de înţelegere, de sprijin şi îndrumare! Stând de vorbă cu tatăl, am constatat că era conştient de situaţie —, dar numai la nivel intelectual. Admitea că nu-şi putea controla reacţiile, însă refuza net să tragă concluziile şi să recunoască în mod cinstit că, din punct de vedere emoţional, era neevoluat. Şi din orgoliu nu consimţea să facă primul pas pentru a ameliora situaţia. Pentru a întreţine o relaţie bună — eficientă! — cu soţia, cu soţul, copiii, prietenii sau colaboratorii, trebuie învăţat un lucru: să-i ascultăm — şi asta presupune disciplină emoţională. A-ţi pleca urechea implică răbdare, deschidere şi dorinţa de a înţelege — trăsături de caracter evoluate. E atât de uşor să reacţionezi spontan, necontrolat, într-o dezlănţuire temperamentală, dând sfaturi "înţelepte"! Nivelul la care ne aflăm iese îndată în evidenţă când e vorba de tenis, de cântatul la pian, unde nimeni nu se poate preface. Dar e mai puţin vizibil în sfera caracterului şi a afectivităţii. Putem "poza", putem 'juca teatru" faţă de un străin sau de un colaborator. Putem simula. Şi facem faţă pentru o vreme — cel puţin în public. Ne putem chiar fura căciula. Eu însă cred că mulţi dintre noi ştiu bine cum sunt de fapt pe dinăuntru; şi cred că mulţi din cei apropiaţi nouă şi cei cu care conlucrăm o ştiu la fel de bine. Am urmărit deseori, în lumea afacerilor, consecinţele încercării de ă scurtcircuita procesul natural al dezvoltării — când conducerea caută să "cumpere" o nouă metodă de mărire a productivităţii, a calităţii, a moralei şi a serviciilor către public — prin discursuri zgomotoase, zâmbete comerciale, intervenţii exterioare sau prin furnizori, achiziţii şi preluări amicale sau silnice. Fără a ţine seamă de climatul creat de aceste manipulări, nu simt cum încrederea scade vertiginos. Când aceste metode dau greş, recurg la alte tehnici promiţătoare ale Eticii Personalităţii — ignorând sau violând principiile naturale şi procesul treptat al dezvoltării ce fundamentează o cultură de înaltă fiabilitate. Îmi aduc aminte că şi eu, în calitate de tată, am încălcat acest principiu cu mulţi ani în urmă. Tocmai sosisem asasă în ziua când fetiţa mea îşi sărbătorea aniversarea de trei ani, şi am găsit-o ghemuită într-un colţ al camerei de zi, strângând crispat în braţe toate jucăriile primite şi refuzând să-i lase pe ceilalţi copii să se joace cu ele. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost prezenţa numeroşilor părinţi care priveau această scenă de dezlănţuire egoistă. M-am simţit extrem de stânjenit, cu atât mai mult cu cât la vremea aceea ţineam un curs despre interrelaţiile umane. Şi am ştiut îndată, mai bine zis am simţit, ce aşteptau părinţii aceia de la mine. Atmosfera era într-adevăr foarte încărcată — copilaşii se înghesuiau în jurul fetiţei mele cu mânuţele întinse, vrând să se joace şi ei cu jucăriile pe care abia le dăruiseră, iar copila mea se cantonase într-un refuz încăpăţânat. Mi-am spus în gând: "E cazul s-o învăţ pe fetiţă să împartă ce are cu ceilalţi. Îmi este clar şi cred cu tărie că valoarea împărţirii este un lucru fundamental. Am început prin a formula o simplă cerere: — Drăguţa mea, vrei să împărţi cu prietenii tăi jucăriile pe care ţi le-au dăruit? — Nu! răspunse ea categoric. A doua metodă era de a folosi un argument raţional.

— Drăguţa mea, dacă înveţi să-ţi împărţi jucăriile cu ei când sunt la tine acasă, atunci când te vei duce tu la ei, o să împartă jucăriile lor cu tine. Răspunsul veni prompt: — Nu! Mă simţeam din ce în ce mai stingherit, deoarece era evident că vorbeam în gol. A treia metodă era mituirea. I-am şoptit: — Micuţa mea, dacă împărţi jucăriile cu ei, am o surpriză pentru tine. Îţi dau gumă de mestecat. — Nu vreau gumă! explodă micuţa. Simţeam cum mă cuprinde exasperarea. Într-a patra încercare, am recurs la teamă şi la ameninţare. — Dacă nu faci ce-ţi spun, ai s-o păţeşti! — Nu-mi pasă! strigă. Sunt ale mele. Nu trebuie să le împart cu nimeni! În cele din urmă am, recurs la forţă. Am luat pur şi simplu câteva jucării şi le-am dat celorlalţi copii. "Luaţi copii, şi jucaţi-vă." Poate că fetiţa mea trebuia mai întâi să-şi "trăiască" simţul de proprietate înainte de a putea dărui. De fapt, pot eu dărui ceva cu adevărat, mai înainte de aI poseda? Avea nevoie ca eu, tatăl ei, să posede un nivel mai ridicat de maturitate emoţională, pentru a o ajuta să facă această experienţă. Însă în momentul acela, am acordat mai multă importanţă părerii părinţilor acelora despre mine, decât creşterii şi dezvoltării copilei mele şi relaţiei mele cu ea. M-am mulţumit să consider că am dreptate: ea trebuia să împartă jucăriile cu ceilalţi şi greşea nevrând s-o facă. Probabil că m-am aşteptat la mai mult din partea ei din simplul motiv că eu, la scara mea, mă aflam pe o treaptă mai joasă. Nu fusesem în stare sau n-am vrut să dau dovadă de răbdare sau de înţelegere, şi ca atare, m-am aşteptat ca ea să dea obiecte. Încercând să-mi compensez deficienţa, am împrumutat putere de la poziţia şi autoritatea mea şi am constrâns-o să facă ceea ce vroiam eu să facă. Însă, a împrumuta putere din altă parte generează slăbiciune. Generează slăbiciune în cel ce împrumută, pentru că întăreşte dependenţa lui de factori externi în rezolvarea problemelor sale. Generează slăbiciune în persoana care se vede obligată să "intre în voie", împiedicând-o să judece independent, împiedicând-o să evolueze şi să se supună deliberat unei discipline interioare. Şi, în ultimă instanţă, coboară calitatea relaţiei. Frica ia locul cooperării, şi cei implicaţi trec pe poziţii defensive şi arbitrare. Şi ce se întâmplă când sursa de unde se împrumută puterea — fie că e vorba de un statut superior sau de forţă fizică, de poziţie socială, autoritate, acreditări, simboluri de privilegii, reprezentare sau merite din trecut — se schimbă sau dispare? Dacă aş fi fost mai matur, m-aş fi putut bizui pe propria mea forţă — pe înţelegerea a ceva ce înseamnă a împărţi, pe capacitatea mea de a iubi şi de a fi grijuliu — şi i-aş fi permis fiicei mele fără a o sili, să aleagă, dacă vroia sau nu, să îşi împartă jucăriile cu alţii. Poate că, după încercarea de a argumenta cu ea raţional, ar fi trebuit să atrag atenţia copiilor asupra unui joc interesant, înlăturând presiunea emoţională la care era supusă copila. Am constatat că, îndată ce copiii îşi însuşesc cu adevărat simţul proprietăţii, le vine mai uşor să împartă cu ceilalţi — o fac în mod firesc, cu spontaneitate. Ce-am învăţat din această experienţă? Sunt momente când trebuie să dai o lecţie, şi momente în care nu e cazul s-o dai. Când contactul uman e tensionat şi aerul încărcat cu emoţii, încercarea de a da lecţii e adesea receptată ca o formă de judecată şi respingere. Rezultatul pare a fi mult mai bun dacă copilul e luat de o parte şi, îndată ce s-a stabilit contactul, se discută calm cu el, ajutându-l să tragă învăţătura cerută de împrejurare. Aş zice că la vremea aceea mi-a lipsit maturitatea emoţională, răbdarea şi stăpînirea de sine necesare pentru a proceda în felul acesta. Poate că simţul proprietăţii trebuie însuşit în prealabil, pentru ca să se poată ivi un simţ real al dăruirii. Poate că mulţi dintre cei ce dau în mod mecanic sau refuză să dăruie în cadrul conjugal sau familial n-au avut niciodată prilejul să realizeze ce înseamnă a fi propriul tău stăpîn, a avea conştiinţa identităţii tale, a propriei tale valori. Pentru a-i ajuta cu adevărat pe copiii noştri să crească, ar trebui să aşteptăm cu răbdare ca ei să dobândească simţul proprietăţii şi apoi să avem tactul necesar de a-i învăţa valoarea dăruirii, oferindu-le propriul nostru exemplu.

Eficienta in sapte trepte 7

PARADIGMA CENTRATĂ PE PRINCIPII

Etica Caracterului se întemeiază pe ideea fundamentală că eficienţa umană e guvernată de principii — legi naturale ale dimensiunii umane, care sunt tot atât de reale, neschimbătoare şi de incontestabil "prezente" precum legile gravitaţiei în dimensiunea fizică. În Magazinul Institutului Naval Proceedings, Frank Kuch relatează altă experienţă de tipul schimbării de paradigmă — ea poate da o idee despre realitatea şi impactul acestor principii. Două vase de război, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevră pe o mare furtunoasă. Eram de serviciu pe vasul de comandă, de cart, pe punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea toate activităţile. Puţin după înserat, omul de la postul de observaţie raportă: "Lumină la tribord." — E fixă sau se mişcă înspre pupă? strigă căpitanul. De la postul de observaţie veni răspunsul: "Fixă, domnule căpitan." Căpitanul comandă semnalizatorului: "Semnalizează vasului: ne aflăm pe un curs de coliziune, e de dorit să schimbaţi cursul cu 20 grade." Semnalul de răspuns sună: "E de dorit ca voi să schimbaţi cursul cu 20 grade." Căpitanul ordonă: "Transmite: sunt căpitan, schimbaţi cursul cu 20 grade." "Sunt marinar clasa a doua" veni replica. "Aţi face bine să schimbaţi voi cursul cu 20 grade." Căpitanul face spume la gură. Scuipă: "Transmite: Sunt un vas de război. Schimbaţi cursul cu 20 grade." Articulat în flash-uri de lumină, răspunsul sosi îndată: "Sunt un far.” Am schimbat cursul. Mutaţia de paradigmă trăită de căpitan — şi de noi, la lectură — aruncă altă lumină asupra situaţiei. Observăm cum o realitate a fost ignorată din cauza unei percepţii limitate — o realitate critică tot atât de greu de înţeles ca cea întâlnită uneori în viaţa noastră, aşa cum a fost cazul căpitanului prins de ceţuri.

 Principiile sunt ca nişte faruri. Sunt legi naturale care nu pot fi încălcate. În monumentalul său film Cele zece porunci, Cecil B. Miles comenta: "Nu putem încălca legea. Putem doar să ne lăsăm călcaţi de ea." Indivizii îşi pot privi propria viaţă, şi cea interpersonală, în termeni de paradigme sau hărţi ivite dinăuntrul experienţei şi condiţionării lor, însă aceste hărţi nu sunt teritoriul. Sunt "realităţi subiective", simple încercări de a descrie teritoriul. "Realitatea obiectivă" — sau teritoriul însuşi — e compusă din principii — "far", care guvernează evoluţia şi fericirea umane — legi naturale inserate în urzeala oricărei societăţi civilizate de-a lungul istoriei, şi cuprinzând rădăcinile fiecărei familii şi instituţii care a dăinuit şi a propăşit. Gradul de acurateţe în care hărţile noastre mentale descriu acest teritoriu nu-i modifică existenţa. Realitatea acestor principii sau legi naturale devine evidentă pentru oricine examinează atent ciclurile istoriei sociale. Din timp în timp, principiile se manifestă în mod vădit, şi măsura în care o societate le identifică şi trăieşte în armonie cu ele îi determină stabilitatea şi perenitatea ori dezintegrarea şi dispariţia. Principiile la care mă refer nu sunt idei ezoterice, misterioase sau "religioase". Nici unul dintre principiile menţionate în această carte nu este specific unei credinţe sau unei religii, nici celei îmbrăţişate de mine. Sunt principii ce fac parte integrantă din orice mare religie perenă, din orice filosofie socială trainică şi din orice sistem etic. Sunt evidente, şi pot fi lesne confirmate de orişicine. E ca şi cum aceste principii ori legi naturale ar aparţine condiţiei, conştiinţei şi cunoaşterii umane. Par să existe în toate fiinţele umane, indiferent de condiţionarea lor socială şi de respectarea sau nerespectarea lor, chiar dacă sunt umbrite sau inoperante din cauza acelor condiţionări. Mă refer, de exemplu, la cinste; din ea decurge întreg conceptul nostru de echitate şi justiţie. Copiii mici par să aibă un simţ înnăscut pentru ideea de cinste, chiar dacă au parte de trăiri şi condiţionări opuse. Cinstea e definită şi trăită în nenumărate feluri, însă există un simţ aproape universal pentru această idee. Alte exemple s-ar referi la integritate şi onestitate. Ele sunt fundamentul încrederii, element esenţial al cooperării şi evoluţiei personale şi interpersonale pe termen lung. Alt principiu este cel al demnităţii umane. Conceptul de bază al Declaraţiei Independenţei Statelor Unite subliniază această valoare sau principiu: "Considerăm că aceste adevăruri sunt de la sine înţelese: anume că toţi oamenii au fost creaţi egali şi înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii." Alt principiu este serviciul sau ideea de a aduce o contribuţie. Altul e calitatea sau excelarea. Mai este şi principiul potenţialităţii, anume ideea că suntem fiinţe embrionare, care pot creşte, se pot dezvolta, actualizând din ce în ce mai mult potenţial, cultivând din ce în ce mai multe talente. Legat de potenţialitate este principiul creşterii însoţit de nevoia unor principii ca răbdarea, îngrijirea, încurajarea. Principiile nu trebuie confundate cu practicile. O practică este o activitate sau o acţiune specifică. O practică ce dă rezultate bune într-o anume împrejurare poate eşua într-altă împrejurare — lucru ' pe care-l pot confirma oricând părinţii care au încercat să-l crească pe cel de-al doilea copil exact la fel ca pe primul născut. În vreme ce practicile sunt specifice pentru anumie situaţii, principiile sunt adevăruri profunde, fundamentale, cu aplicaţie universală. Ele se aplică persoanelor individuale, cuplurilor căsătorite, familiilor, organizaţiilor particulare sau publice de orice, fel. Când aceste adevăruri sunt introiectate şi devin deprinderi, dau oamenilor capacitatea de a crea o mare varietate de practici adecvate diverselor situaţii. Principiile nu sunt valori O bandă de tâlhari poate respecta nişte valori, dar ea violează principiile fundamentale despre care vorbim. Principiile sunt teritoriul. Valorile sunt hărţi. Când valorizăm principii corecte, deţinem adevărul — cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt. Principiile sunt acele linii conducătoare ale conduitei umane care şi-au dovedit valoarea permanentă. Sunt fundamentale. Sunt incontestabile, pentru că sunt evidente. Calea de a înţelege rapid caracterul evident al principiilor este de a imagina absurditatea încercării de a trăi o viaţă împlinită bazată pe opusul lor. Mă îndoiesc ca cineva să considere cu seriozitate că necinstea, minciuna, josnicia, parazitismul, mediocritatea sau degenerescenta ar constitui temelii solide pentru fericirea şi succesul de durată. Cu toate că definiţia acestor principii, manifestarea şi trăirea lor poate constitui un obiect de discuţie, se pare că un simţ, o conştiinţă înăscută a existenţei lor este un fenomen general. Cu cât hărţile şi paradigmele noastre sunt în consonanţă cu aceste principii sau legi naturale, cu atât vor fi mai adecvate şi mai funcţionale. Hărţile corecte vor avea un impact infinit mai puternic asupra eficienţei noastre personale şi interpersonale decât toate eforturile de a ne schimba atitudinile şi comportamentul.

Eficienta in sapte trepte 6

PUTEREA SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ

Probabil că cea mai importantă lecţie ce decurge din această demonstraţie asupra percepţiei priveşte schimbarea paradigmei—ceva ce poate fi numit experienţă de tip "Aha!", când, în cele din urmă, cineva izbuteşte să vadă imaginea sub alt unghi. Cu cât persoana este mai dependentă de percepţia iniţială, cu atât experienţa "Aha!" e mai puternică, mai profundă. E ca o fulgerare interioară. Termenul de "schimbare a paradigmei" a fost introdus de Thomas Kuhn în cartea sa cu imens impact: Structura revoluţiilor ştiinţifice. Kuhn analizează faptul că aproape orice progres semnificativ în câmpul cercetării ştiinţifice reprezintă, înainte de toate, o rupere cu vechile tradiţii, cu modurile anterioare de gândire, cu vechile paradigme. Pentru Ptolemeu — marele astronom egiptean — pământul era centrul universului. Însă Copemic a operat o schimbare de paradigmă, aşezând soarele în centru, întâmpinând imense rezistenţe şi suferind tot felul de persecuţii. Dintr-o dată, toate au căpătat altă interpretare. Modelul fizicii newtoniene era o paradigmă mecanicistă, care şi astăzi mai stă la baza ingineriei moderne. Era însă un model parţial, incomplet. Paradigma einsteiniană, o paradigmă a relativităţii cu valoare explicativă şi de prognoză mult mai mare, a revoluţionat lumea ştiinţifică. Până la apariţia teoriei microbiene, un mare procentaj de femei şi copii murea în timpul naşterii, fără ca nimeni să poată stabili motivul. Mult mai mulţi soldaţi mureau în încăierări uşoare decât în urma gravelor traume suferite pe linia frontului. Însă, îndată ce teoria microbiană şi-a făcut apariţia — o paradigmă cu totul nouă —, înţelegerea mai adecvată a fenomenelor a permis o ameliorare spectaculoasă, semnificativă, în domeniul medicinii. Statele Unite ale zilelor noastre sunt rodul unei schimbări de paradigmă. Vreme de veacuri, conceptul tradiţional de guvernare fusese monarhia, dreptul divin al regilor. Apoi s-a ivit o altă paradigmă, guvernarea populară exercitată de către popor şi pentru popor. Aşa s-a născut democraţia constituţională, care a eliberat uriaşe mase de energii umane şi talente, creând un standard de viaţă, de libertate interioară şi socială, de influenţă şi speranţă nemaiîntâlnite în istoria lumii. Însă nu toate schimbările de paradigmă se fac în direcţia cea bună. După cum am putut observa, deplasarea de la Etica Caracterului la Etica Personalităţii ne-a îndepărtat de rădăcinile ce hrănesc adevărata fericire şi succesul autentic. Însă, fie că ne mută într-o direcţie pozitivă sau negativă, fie că se produc subit sau progresiv, schimbările de pardigmă ne urnesc dintr-un mod de a percepe lumea într-altul. Şi aceste deplasări produc imense transformări. Paradigmele noastre, corecte ori incorecte, stau la baza atitudinilor şi comportamentelor noastre şi, în ultimă instanţă, la baza interrelaţiilor noastre Îmi amintesc o mini-schimbare de paradigmă trăită într-o duminică dimineaţa într-un metrou, la New York. Şedeam cu toţii liniştiţi — unii citeau ziarul, alţii erau pierduţi pe gânduri sau se odihneau cu ochii închişi. Scena era calmă şi paşnică. Dintr-o dată au intrat în vagon un bărbat cu copiii lui. Copiii erau atât de zgomotoşi şi de agitaţi încât climatul s-a schimbat instantaneu. Bărbatul s-a aşezat lângă mine şi a închis ochii, părând să ignore ce se întâmplă în jurul lui. Copiii ţipau, aruncau cu diverse obiecte, se repezeau chiar să smulgă ziarele din mâinile pasagerilor. Erau insuportabili. Şi totuşi, omul de lângă mine nu se mişca. Era greu să-ţi stăpâneşti iritarea. Nu-mi venea să cred că îşi lăsa copiii să se dezlănţuie în halul acela din simplă nesimţire, fără să intervină, fără să-şi asume vreo responsabilitate. Era limpede că toţi călătorii se simţeau la fel de iritaţi. Aşa că, înarmat cu o neobişnuită răbdare şi reţinere, m-am întors spre el şi i-am spus: "Domnule, copiii dumneavoastră deranjează pe toată lumea de aici. Nu îi puteţi domoli puţin?" Bărbatul şi-a ridicat privirea, ca şi cum abia în clipa aceea realiza situaţia, şi spuse încet: "O, aveţi deplină dreptate! Ar trebui să intervin... tocmai ne întoarcem de la spital, unde mama lor a murit în urmă cu un ceas. Mă simt cam pierdut şi cred că nici ei nu mai ştiu pe ce lume sunt." Vă puteţi imagina ce am simţit în clipa aceea? Paradigma mea s-a schimbat instantaneu. Brusc, am văzut lucrurile într-altă lumină; şi pentru că am văzut altfel, am şi gândit altfel, am simţit altfel, m-am comportat altfel. Iritarea mi-a dispărut ca prin farmec. N-a trebuit să-mi controlez nici atitudinea, nici comportamentul: mi se umpluse inima de durerea omului de lângă mine. Simţeam cum se revarsă din mine, valuri, valuri, simpatia şi compasiunea. "Soţia dumneavoastră a murit chiar acum? Vai! Ce rău îmi pare! Cum s-â întâmplat? Vă pot fi de vreun ajutor?" Totul se schimbase într-o clipită. Mulţi trec printr-o asemenea mutaţie paradigmatică a felului lor de a gândi — de pildă în cazul unei grave crize existenţiale când, dintr-o dată, scara lor de valori le apare în cu totul altă lumină, sau când intră într-alt rol, cel de soţ ori de soţie, de părinte sau bunic, de manager sau de leader. Am putea încerca săptămâni în şir, luni şi chiar ani de zile să ne modificăm atitudinile şi comportamentul prin metodele Eticii Personalităţii, fără a face nici un pas în direcţia unei schimbări — fenomen care survine spontan din momentul în care privim lucrurile "cu alţi ochi", dintr-o perspectivă diferită. Reiese în mod evident că, atunci când vrem să producem schimbări relativ minore în vieţile noastre, de ne putem Însă, concentra vrem asupra să atitudinilor o şi comportamentului adoptat. când obţinem mutaţie semnificativă, totală, trebuie să lucrăm asupra paradigmelor noastre de bază. Citându-l pe Thoreau: "Mii de ori tai răul în frunze, dar cu securea dai o singură dată în rădăcină." Dacă vrem cu tot dinadinsul să ne ameliorăm substanţial modul de viaţă, trebuie să renunţăm la tăiatul frunzelor — în atitudini şi comportament — să ne apucăm de lucru la rădăcină; altfel spus, să ne schimbăm paradigmele, căci mentalitatea noastră şi conduita din ele se nasc. 


A VEDEA, A FI 


Evident că nu toate mutaţiile de paradigmă se produc instantaneu. Spre deosebire de "revelaţia" pe care am avut-o în metrou, schimbarea de paradigmă prin care am trecut Sandra şi cu mine în cazul fiului nostru, s-a conturat ca un proces lent, dificil şi deliberat. Primele încercări de rezolvare au fost rodul anilor noştri de condiţionare şi experimentare conform Eticii Personalităţii. Era rezultatul unor paradigme adânc înrădăcinate, cu privire la succesul nostru ca părinţi, şi având ca etalon de măsură succesul copiilor noştri. Şi până ce nu am renunţat la aceste paradigme de bază, până ce nu am privit situaţia din altă perspectivă, nu am putut aduce reale modificări nici nouă, nici situaţiei. Dar pentru a ne vedea fiul altfel, Sandra şi cu mine trebuia să fim altfel. Noua paradigmă s-a format prin efortul nostru de a ne cultiva caracterul, lucrând asupra lui. Paradigmele sunt inseparabile de caracter. A fi nu este altceva decât a vedea, în dimensiunea umană. Şi ceea ce vedem este strâns legat de ceea ce suntem. Nu reuşim să ne schimbăm felul de a vedea fără ca, simultan, să nu ne schimbăm felul de a fi, şi viceversa. Să luăm de pildă întâmplarea mea din metrou, în dimineaţa aceea: schimbarea bruscă de optică pe care am trăit-o a purtat amprenta caracterului meu — şi a limitelor lui. Sunt sigur că unii, înţelegând pe loc situaţia, ar fi simţit doar o urmă de regret şi un vag sentiment de vinovăţie, continuând să stea, muţi şi stânjeniţi, lângă omul descumpănit de lovitura soartei.

Pe de altă parte, sunt tot atât de sigur că alţii ar fi fost din capul locului mai senzitivi, simţind îndărătul aparenţelor un lucru mai profund, mai grav, şi şiar fi oferit ajutorul mai repede decât mine. Paradigmele creează lentilele prin care privim lumea. Impactul schimbării de paradigmă are, în esenţă, efectul unei mutaţii radicale, fie că se produce instantaneu ori lent şi în mod deliberat. 

Eficienta in sapte trepte 6

PUTEREA SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ

Probabil că cea mai importantă lecţie ce decurge din această demonstraţie asupra percepţiei priveşte schimbarea paradigmei—ceva ce poate fi numit experienţă de tip "Aha!", când, în cele din urmă, cineva izbuteşte să vadă imaginea sub alt unghi. Cu cât persoana este mai dependentă de percepţia iniţială, cu atât experienţa "Aha!" e mai puternică, mai profundă. E ca o fulgerare interioară. Termenul de "schimbare a paradigmei" a fost introdus de Thomas Kuhn în cartea sa cu imens impact: Structura revoluţiilor ştiinţifice. Kuhn analizează faptul că aproape orice progres semnificativ în câmpul cercetării ştiinţifice reprezintă, înainte de toate, o rupere cu vechile tradiţii, cu modurile anterioare de gândire, cu vechile paradigme. Pentru Ptolemeu — marele astronom egiptean — pământul era centrul universului. Însă Copemic a operat o schimbare de paradigmă, aşezând soarele în centru, întâmpinând imense rezistenţe şi suferind tot felul de persecuţii. Dintr-o dată, toate au căpătat altă interpretare. Modelul fizicii newtoniene era o paradigmă mecanicistă, care şi astăzi mai stă la baza ingineriei moderne. Era însă un model parţial, incomplet. Paradigma einsteiniană, o paradigmă a relativităţii cu valoare explicativă şi de prognoză mult mai mare, a revoluţionat lumea ştiinţifică. Până la apariţia teoriei microbiene, un mare procentaj de femei şi copii murea în timpul naşterii, fără ca nimeni să poată stabili motivul. Mult mai mulţi soldaţi mureau în încăierări uşoare decât în urma gravelor traume suferite pe linia frontului. Însă, îndată ce teoria microbiană şi-a făcut apariţia — o paradigmă cu totul nouă —, înţelegerea mai adecvată a fenomenelor a permis o ameliorare spectaculoasă, semnificativă, în domeniul medicinii. Statele Unite ale zilelor noastre sunt rodul unei schimbări de paradigmă. Vreme de veacuri, conceptul tradiţional de guvernare fusese monarhia, dreptul divin al regilor. Apoi s-a ivit o altă paradigmă, guvernarea populară exercitată de către popor şi pentru popor. Aşa s-a născut democraţia constituţională, care a eliberat uriaşe mase de energii umane şi talente, creând un standard de viaţă, de libertate interioară şi socială, de influenţă şi speranţă nemaiîntâlnite în istoria lumii. Însă nu toate schimbările de paradigmă se fac în direcţia cea bună. După cum am putut observa, deplasarea de la Etica Caracterului la Etica Personalităţii ne-a îndepărtat de rădăcinile ce hrănesc adevărata fericire şi succesul autentic. Însă, fie că ne mută într-o direcţie pozitivă sau negativă, fie că se produc subit sau progresiv, schimbările de pardigmă ne urnesc dintr-un mod de a percepe lumea într-altul. Şi aceste deplasări produc imense transformări. Paradigmele noastre, corecte ori incorecte, stau la baza atitudinilor şi comportamentelor noastre şi, în ultimă instanţă, la baza interrelaţiilor noastre Îmi amintesc o mini-schimbare de paradigmă trăită într-o duminică dimineaţa într-un metrou, la New York. Şedeam cu toţii liniştiţi — unii citeau ziarul, alţii erau pierduţi pe gânduri sau se odihneau cu ochii închişi. Scena era calmă şi paşnică. Dintr-o dată au intrat în vagon un bărbat cu copiii lui. Copiii erau atât de zgomotoşi şi de agitaţi încât climatul s-a schimbat instantaneu. Bărbatul s-a aşezat lângă mine şi a închis ochii, părând să ignore ce se întâmplă în jurul lui. Copiii ţipau, aruncau cu diverse obiecte, se repezeau chiar să smulgă ziarele din mâinile pasagerilor. Erau insuportabili. Şi totuşi, omul de lângă mine nu se mişca. Era greu să-ţi stăpâneşti iritarea. Nu-mi venea să cred că îşi lăsa copiii să se dezlănţuie în halul acela din simplă nesimţire, fără să intervină, fără să-şi asume vreo responsabilitate. Era limpede că toţi călătorii se simţeau la fel de iritaţi. Aşa că, înarmat cu o neobişnuită răbdare şi reţinere, m-am întors spre el şi i-am spus: "Domnule, copiii dumneavoastră deranjează pe toată lumea de aici. Nu îi puteţi domoli puţin?" Bărbatul şi-a ridicat privirea, ca şi cum abia în clipa aceea realiza situaţia, şi spuse încet: "O, aveţi deplină dreptate! Ar trebui să intervin... tocmai ne întoarcem de la spital, unde mama lor a murit în urmă cu un ceas. Mă simt cam pierdut şi cred că nici ei nu mai ştiu pe ce lume sunt." Vă puteţi imagina ce am simţit în clipa aceea? Paradigma mea s-a schimbat instantaneu. Brusc, am văzut lucrurile într-altă lumină; şi pentru că am văzut altfel, am şi gândit altfel, am simţit altfel, m-am comportat altfel. Iritarea mi-a dispărut ca prin farmec. N-a trebuit să-mi controlez nici atitudinea, nici comportamentul: mi se umpluse inima de durerea omului de lângă mine. Simţeam cum se revarsă din mine, valuri, valuri, simpatia şi compasiunea. "Soţia dumneavoastră a murit chiar acum? Vai! Ce rău îmi pare! Cum s-â întâmplat? Vă pot fi de vreun ajutor?" Totul se schimbase într-o clipită. Mulţi trec printr-o asemenea mutaţie paradigmatică a felului lor de a gândi — de pildă în cazul unei grave crize existenţiale când, dintr-o dată, scara lor de valori le apare în cu totul altă lumină, sau când intră într-alt rol, cel de soţ ori de soţie, de părinte sau bunic, de manager sau de leader. Am putea încerca săptămâni în şir, luni şi chiar ani de zile să ne modificăm atitudinile şi comportamentul prin metodele Eticii Personalităţii, fără a face nici un pas în direcţia unei schimbări — fenomen care survine spontan din momentul în care privim lucrurile "cu alţi ochi", dintr-o perspectivă diferită. Reiese în mod evident că, atunci când vrem să producem schimbări relativ minore în vieţile noastre, de ne putem Însă, concentra vrem asupra să atitudinilor o şi comportamentului adoptat. când obţinem mutaţie semnificativă, totală, trebuie să lucrăm asupra paradigmelor noastre de bază. Citându-l pe Thoreau: "Mii de ori tai răul în frunze, dar cu securea dai o singură dată în rădăcină." Dacă vrem cu tot dinadinsul să ne ameliorăm substanţial modul de viaţă, trebuie să renunţăm la tăiatul frunzelor — în atitudini şi comportament — să ne apucăm de lucru la rădăcină; altfel spus, să ne schimbăm paradigmele, căci mentalitatea noastră şi conduita din ele se nasc. A VEDEA, A FI Evident că nu toate mutaţiile de paradigmă se produc instantaneu. Spre deosebire de "revelaţia" pe care am avut-o în metrou, schimbarea de paradigmă prin care am trecut Sandra şi cu mine în cazul fiului nostru, s-a conturat ca un proces lent, dificil şi deliberat. Primele încercări de rezolvare au fost rodul anilor noştri de condiţionare şi experimentare conform Eticii Personalităţii. Era rezultatul unor paradigme adânc înrădăcinate, cu privire la succesul nostru ca părinţi, şi având ca etalon de măsură succesul copiilor noştri. Şi până ce nu am renunţat la aceste paradigme de bază, până ce nu am privit situaţia din altă perspectivă, nu am putut aduce reale modificări nici nouă, nici situaţiei. Dar pentru a ne vedea fiul altfel, Sandra şi cu mine trebuia să fim altfel. Noua paradigmă s-a format prin efortul nostru de a ne cultiva caracterul, lucrând asupra lui. Paradigmele sunt inseparabile de caracter. A fi nu este altceva decât a vedea, în dimensiunea umană. Şi ceea ce vedem este strâns legat de ceea ce suntem. Nu reuşim să ne schimbăm felul de a vedea fără ca, simultan, să nu ne schimbăm felul de a fi, şi viceversa. Să luăm de pildă întâmplarea mea din metrou, în dimineaţa aceea: schimbarea bruscă de optică pe care am trăit-o a purtat amprenta caracterului meu — şi a limitelor lui. Sunt sigur că unii, înţelegând pe loc situaţia, ar fi simţit doar o urmă de regret şi un vag sentiment de vinovăţie, continuând să stea, muţi şi stânjeniţi, lângă omul descumpănit de lovitura soartei.

Pe de altă parte, sunt tot atât de sigur că alţii ar fi fost din capul locului mai senzitivi, simţind îndărătul aparenţelor un lucru mai profund, mai grav, şi şiar fi oferit ajutorul mai repede decât mine. Paradigmele creează lentilele prin care privim lumea. Impactul schimbării de paradigmă are, în esenţă, efectul unei mutaţii radicale, fie că se produce instantaneu ori lent şi în mod deliberat. 

Eficienta in sapte trepte 5

PUTEREA UNEI PARADIGME

Cele 7 DEPRINDERI ale Personalităţilor de Maximă Eficienţă (sau Eficienţa în 7 Trepte) cuprind multe dintre principiile fundamentale ale eficienţei umane. Aceste deprinderi sunt de bază; sunt primare. Reprezintă introiectarea unor principii corecte pe care se întemeiază satisfacţiile de durată şi succesul. Dar mai înainte de a înţelege pe deplin aceste 7 DEPRINDERI, trebuie să înţelegem propriile noastre "paradigme", şi cum să operăm o "transmutare de paradigmă".

Atât Etica Caracterului, cât şi Etica Personalităţii sunt exemple de paradigme sociale. Termenul paradigmă provine din limba greacă. La origine era un termen ştiinţific, iar azi denotă un model, o teorie, o modalitate de percepere, o supoziţie sau un cadru de referinţă. În sensul cel mai-general, este felul în care "vedem"lumea — nu în sensul vizual al văzului, ci în termeni de percepere, înţelegere, interpretare. În scopul ce ni l-am propus, modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi. Ştim cu toţii că "harta nu este teritoriul". Harta este doar explicaţia anumitor aspecte ale teritoriului. Aceasta este şi paradigma: o teorie, o explicaţie, un model a ceva. Să presupunem că vreţi să ajungeţi într-un anumit loc din centrul oraşului Chicago. O hartă urbană a străzilor v-ar fi de mare folos pentru aceasta. Să zicem însă că vi s-a dat o hartă greşită. Dintr-o eroare tipografică, harta intitulată "Chicago" era de fapt o hartă a oraşului Detroit. Vă puteţi imagina frustrarea şi încercările zadarnice de a găsi adresa căutată? Aţi putea, de pildă, să vă modificaţi comportamentul: un surplus de tensiune, o dublare a vitezei. Dar eforturile n-ar avea alt efect decât de a vă aduce mai rapid într-un loc greşit. Aţi putea să vă modificaţi atitudinea mentală — să gândiţi mai pozitiv, de exemplu. Dar tot n-aţi ajunge la destinaţie, cu singura deosebire că s-ar putea să nu vă enervaţi. Atitudinea ar fi atât de pozitivă, încât v-aţi simţi bine oriunde v-aţi afla. Fapt este că v-aţi rătăcit. Problema de bază nu are nimic de-a face cu comportamentul sau cu atitudinea adoptate. E strict legată de harta pe care o aveţi şi care e greşită. Dacă aveţi harta cea bună a oraşului Chicago, abia atunci atenţia şi încordarea capătă un sens; iar când veţi întâlni în drum obstacole frustrante, abia atunci atitudinea adoptată va avea un rol de jucat, însă prima şi cea mai importantă condiţie este harta corectă. Fiecare dintre noi are nespus de multe hărţi în minte. Ele pot fi clasificate în două categorii principale: hărţi reprezentând lucrurile aşa cum sunt, adică realităţi, şi hărţi ale lucrurilor aşa cum ar trebui să fie, adică valori Toate trăirile noastre sunt interpretate cu ajutorul acestor hărţi mentale. Rareori ne întrebăm dacă sunt sau nu corecte; de obicei nici nu ne dăm seama că lucrăm cu ele. Credem pur şi simplu că felul în care privim lucrurile este chiar modul lor de a fi sau modul în care ar trebui să fie.

Iar atitudinile şi comportamentele noastre decurg din aceste supoziţii. Felul în care vedem lucrurile, optica noastră, determină modul nostru de a gândi şi modul nostru de a acţiona. Înainte de a continua, vă invit să faceţi o experienţă — intelectuală şi emoţională. Uitaţi-vă câteva secunde la desenul următor

. - Acum priviţi desenul 2

 şi descrieţi cu atenţie ceea ce vedeţi.

Vedeţi o femeie? Ce vârstă îi daţi? Cum arată? Cu ce e îmbrăcată? Ce rol iaţi atribui? Probabil că veţi descrie femeia din cel de-al doilea desen ca pe o tânără de 25 ani -— foarte atrăgătoare, elegantă, cu nasul mic şi o prezenţă sfioasă. Dacă aţi fi celibatar probabil că v-ar plăcea s-o invitaţi în oraş. Dacă aţi lucra în branşa confecţiilor, aţi dori s-o angajaţi? Dar ce s-ar întâmpla dacă v-aş spune că greşiţi? Ce-ar fi dacă v-aş spune că desenul reprezintă o femeie bătrână, între 60-70 ani, mohorâtă, cu un nas uriaş şi care, fără nici o îndoială, nu ar putea fi manechin. Mai curând o persoană pe care aţi ajuta-o să traverseze strada.

Cine are dreptate? Priviţi încă o dată desenul. Puteţi distinge acum figura unei bătrâne? Dacă nu, perseveraţi. Puteţi vedea nasul ei uriaş şi coroiat? Şalul ei? Dacă am sta de vorbă faţă în faţă, am putea comenta desenul. Mi-aţi putea descrie ce vedeţi, şi v-aş spune ce văd eu. Am continua să comunicăm, până când mi-aţi arăta cu precizie ceea ce vedeţi în acest desen, şi eu v-aş arăta cu tot atâta precizie ce văd eu. Deoarece nu putem face acest lucru, vă trimit la pagina următoare rugându-vă să studiaţi cu atenţie desenul de acolo şl apoi să priviţi din nou desenul iniţial. Acum puteţi vedea femeia aceea bătrână? E foarte important s-o vedeţi înainte de a continua lectura. Am întâlnit acest exerciţiu pentru întâia oară cu mulţi ani în urmă la Şcoala Comercială Harvard. Instructorul o folosea pentru a demonstra, în mod precis şi grăitor, cum două persoane care privesc un lucru identic pot avea păreri diferite, având totuşi amândouă dreptate. Fenomenul nu e logic; e psihologic. El a adus în odaie un vraf de cartoane, jumătate din ele reprezentând imaginea tinerei femei pe care aţi văzut-o la pagina 14, iar jumătatea cealaltă, imaginea bătrânei de la pagina 33. Le-a făcut să circule în clasă, imaginea tinerei femei într-o parte a încăperii, iar în cealaltă parte figura femeii bătrâne, Ne-a rugat să privim cartoanele, să ne concentrăm asupra lor timp de 10 secunde şi să i le restituim. Apoi a proiectat pe un ecran imaginea de pe pagina 14 combinând ambele imagini şi a cerut clasei să descrie ceea ce vedea. Aproape toţi care văzuseră mai întâi cartonul cu imaginea tinerei au văzut pe ecran femeia tânără. Aproape toţi care văzuseră mai întâi cartonul cu imaginea bătrânei, au văzut-o pe ecran tot pe ea. Profesorul l-a rugat apoi pe un student să explice ceea ce văzuse altui student, din cei aflaţi în cealaltă parte a clasei. Convorbirea a dat naştere unor păreri contradictorii. — Ce vrei să spui cu "o doamnă bătrână"? Nu putea să aibă mai mult de 20-22 ani! — Ce tot spui? Are 70, dacă nu cumva 80! — Ce se întâmplă cu tine? Eşti orb? E o femeie tânără, atrăgătoare. Mi-ar plăcea s-o invit la plimbare. E fermecătoare. — Fermecătoare? E o hoaşcă! Argumentele zburau încoace şi încolo, fiecare fiind sigur pe poziţie. Şi toate acestea în ciuda faptului că studenţii deţineau un pont: majoritatea aflaseră înaintea demonstraţiei că există şi un alt unghi de vedere — ceva ce mulţi dintre noi n-ar admite niciodată. Şi totuşi, la început, numai câţiva studenţi au încercat să privească imaginea într-un alt cadru de referinţă. După un timp de discuţie sterilă, un student s-a apropiat de ecran şi a indicat o linie a desenului. "Aici e colierul femeii tinere". Altul a spus: "Nu, e gura bătrânei. "Treptat au început să comenteze calm punctele litigioase şi, în final, unul dintre studenţi, apoi un altul, a avut o bruscă revelaţie când a focalizat ambele imagini. Continuând discuţia cu calm şi respect reciproc, fiecare persoană din clasă a izbutit în cele din urmă să perceapă celălalt unghi de referinţă. Însă, îndată ceşi luau ochii de pe ecran ca apoi să-l fixeze din nou, cei mai mulţi percepeau iarăşi imaginea pe care fuseseră condiţionaţi s-o vadă în intervalul de 10 secunde. Fac deseori uz de această demonstraţie în cursul consultaţiilor mele, fie individuale, fie cu diverse organizaţii, deoarece permite o pătrundere mai aprofundată în problematica succesului. În primul rând ilustrează puterea condiţionării, forţa cu care ea afectează percepţia şi paradigmele noastre. Dacă 10 secunde pot avea un asemenea impact asupra modului nostru de a vedea, ce să mai spunem despre condiţionările suferite timp de o viaţă? Influenţele la care suntem expuşi în vieţile noastre — familia, şcoala, biserica, mediul profesional, prietenii, asociaţii, şi paradigmele sociale curente, de pildă Etica Personalităţii — toate au avut un impact nesimţit, subconştient asupra noastră, au contribuit la formarea cadrului de referinţă, a paradigmelor, a "hărţilor" noastre. Mai demonstrează în mod explicit că aceste paradigme stau la baza atitudinilor şi comportamentelor noastre, şi le prefigurează. Nu suntem în stare să acţionăm cu integritate în afara lor. Nu putem menţine un echilibru dacă vorbim şi acţionăm altfel decât percepem. Dacă v-aţi încadra în procentajul de 90% care, condiţionaţi fiind, văd în imaginea compozită o femeie tânără, fireşte că nu v-ar trece prin minte s-o treceţi strada. Atât atitudinea voastră cât şi comportarea faţă de ea trebuie să se conformeze felului în care aţi perceput-o. Fenomenul acesta ne atrage atenţia asupra punctului slab, principala carenţă a Eticii Personalităţii. A încerca să modifici manifestarea exterioară a unor atitudini şi comportamente nu-i de mare folos pe termen lung, dacă nu examinăm în prealabil paradigmele de bază în care îşi au originea acele atitudini şi comportamente. Această demonstraţie din sfera percepţiei mai pune în evidenţă şi puternica influenţă pe care paradigmele noastre o exercită asupra relaţiilor cu ceilalţi. Oricât de clar şi de obiectiv ni s-ar părea că privim lucrurile, începem să întrezărim faptul că ceilalţi le văd cu totul altfel, şi dintr-un unghi de vedere la fel de clar şi obiectiv. "Cum şi unde stăm depinde de cum şi unde ne-am aşezat." Cu toţii, fiecare în parte, credem că vedem lucurile aşa cum sunt, că suntem obiectivi Dar nu e cazul. Chiar deloc. Vedem lumea nu aşa cum este, ci aşa cum suntem noi— sau cum am fost condiţionaţi s-o vedem. Când deschidem gura să descriem ce vedem, în realitate ne descriem pe noi înşine, felul nostru de a percepe, paradigmele noastre. Însă după cum reiese din demonstraţia evocată, oricât ar fi de sinceri şi cu limpezi la minte oamenii percep lucrurile în mod diferit, fiecare privind prin unica lentilă a experienţei personale. Nu înseamnă că faptele nu există. În cadrul demonstraţiei, doi indivizi, influenţaţi în prealabil de imagini neasemănătoare, creând condiţionări deosebite, privesc împreună o a treia imagine. Amândoi privesc acum aceleaşi obiecte, care sunt identice — linii negre şi spaţii albe — şi amândoi pot certifica aceste realităţi. Însă interpretarea acestora de către fiecare persoană rezultă dn experienţele anterioare —, iar realităţile n-au nici o semnificaţie in lipsa unei interpretări. Pe măsură ce devenim mai conştienţi de paradigmele noastre fundamentale, de hărţile sau preconcepţiile noastre, cât şi de gradul în care am fost influenţaţi de trăirile precedente, le putem asuma cu responsabilitate, le putem examina, testa validitatea lor faţă de realitate, şi asculta mai atent pe ceilalţi, mai deschişi la modul lor de percepere. Orizontul nostru se va lărgi, viziunea noastră va cîştiga în obiectivitate.