PARTEA a II-a REUŞITA PERSONALĂ
Deprinderea 1 Fiţi proactivi Principiile viziunii personale Nu cunosc un fapt mai încurajator decât incontestabila abilitate a omului de a-şi făuri o viaţă mai elevată prin propriile străduinţe. HENRY DAVID THOREAU Citind această carte vă rog să încercaţi să vă desprindeţi de dv. Încercaţi să vă proiectaţi conştiinţa sus, într-un colţ al camerei şi, cu ochii minţii, să vă priviţi de-acolo citind. Vă puteţi observa ca şi cum aţi fi altă persoană? Acum încercaţi altceva. Gândiţi-vă la dispoziţia în care sunteţi acum. O puteţi caracteriza? Ce simţiţi? Cum v-aţi descrie starea actuală? Acum, vreme de un minut, gândiţi-vă la modul cum lucrează mintea dv. E mobilă — e alertă? Vă daţi seama că ezitaţi între a face acest exerciţiu şi a cântări ce anume urmăreşte? Ceea ce aţi făcut în această clipă este un fenomen strict uman. Nici un animal nu dispune de această facultate. O numim "conştientizare" sau capacitatea de a gândi procesul însuşi al gândirii. Din acest motiv omul poate domina lumea, poate progresa simţitor din generaţie în generaţie. De aceea putem evalua experienţele altora şi învăţa de pe urma lor, precum şi din propriile noastre trăiri. De aceea avem posibilitatea de a ne însuşi, de a învăţa deprinderi, şi de a le dezvăţa. Nu suntem una cu ceea ce simţim. Nu suntem una cu stările noastre de spirit. Nu suntem una nici cu gândurile noastre. Însuşi faptul că putem gândi aceste lucruri ne distanţează de noi şi de lumea animală. Facultatea de a conştientiza ne îngăduie să stăm deoparte şi să examinăm chiar modul în care ne "vedem" pe noi — pe paradigma eului nostru, paradigmă fundamentală a eficienţei: ea ne afectează nu numai atitudinile şi comportamentul, ci şi felul în care îi percepem pe ceilalţi. Ea devine "harta" după care citim natura umanităţii. Fapt este că, până ce nu luăm în considerare felul în care ne vedem pe noi (şi pe-ceilalţi) nu vom putea înţelege felul în care ceilalţi se văd pe ei înşişi şi lumea lor, nici felul în care se simt pe ei şi lumea lor. Fiind inconştienţi de această stare de fapt, ne vom proiecta — fără ştirea noastră — propriile noastre intenţii asupra comportamentului lor — şi ne vom crede "obiectivi"... Acest fenomen ne limitează considerabil potenţialul personal şi capacitatea de a crea legături cu ceilalţi. Cum dispunem însă de acea facultate strict umană de a conştientiza, ne putem examina paradigmele pentru a determina măsura în care sunt întemeiate pe realităţi sau principii ori condiţionări şi circumstanţe.
OGLINDA SOCIALĂ
Dacă imaginea pe care o avem despre noi înşine provine din oglinda socială — din paradigma socială curentă sau din opiniile, percepţiile sau paradigmele personale ale celor care ne înconjoară — viziunea despre noi seamănă cu reflecţia distorsionată din sala de oglinzi deformante de la bâlci.
"Nu eşti niciodată punctual!" "De ce nu eşti în stare să faci ordine în jurul tău?" "Eşti un boem!" "Mănânci ca un porc!" "Ce tot spui! Nu cred că ai câştigat!" "E atât de simplu! Cum de nu înţelegi?" Aceste păreri sunt incoerente şi disproporţionate. De cele mai multe ori sunt proiecţii mai curând decât oglindiri — proiecţii ale grijilor şi deficienţelor caracteriale ale persoanelor "inductive" şi mai puţin reflecţii corecte ale felului nostru de a fi. Reflectarea paradigmei sociale curente exprimă faptul că suntem în foarte mare măsură determinaţi de condiţionările la care am fost expuşi şi de condiţiile de viaţă. Pentru că am înţeles puterea covârşitoare a condiţionării asupra vieţilor noastre, a spune că suntem determinaţi de ea, că n-o putem influenţa în nici un fel, va da o cu totul altă înfăţişare "hărţii" noastre. În realitate, există trei hărţi sociale — trei teorii ale determinismului, de largă circulaţie — fie independente, fie combinate între ele — care explică natura umană. Determinismul genetic afirmă în esenţă că de la bunici ţi se trage. De aceea eşti atât de temperamental! Bunicii tăi erau violenţi şi asta s-a înscris în codul tău genetic. Trece din generaţii în generaţii, şi tu i-ai moştenit. Mai mult, eşti irlandez, şi irlandezii au violenţa în sânge! Determinismul fizic afirmă în esenţă că de la părinţi ţi se trage. Educaţia, trăirile din mica copilărie ţi-au modelat tendinţele şi structura caracterului. Acesta este motivul pentru care ţi-e teamă să stai în fruntea unui grup. E felul în care te-au crescut părinţii. Te simţi teribil de vinovat când faci o greşeală, deoarece îţi "aminteşti" undeva, adânc înăuntrul tău, de scenariul emoţional din vremea când erai extrem de vulnerabil, fraged şi dependent. Îţi "aminteşti" emoţia pedepsei, respingerea, comparaţia care s-a făcut între tine şi altcineva, când n-ai fost la înălţimea aşteptărilor. Determinismul mediului ambiant afirmă în esenţă că de la patronul tău ţi se trage. Sau de la soţie, de la adolescentul neastâmpărat, de la situaţia economică sau de la politica naţională. Ceva sau cineva din mediul tău este răspunzător de situaţia ta. Fiecare dintre aceste "hărţi" se bazează pe teoria STIMUL/RĂSPUNS, care ne trimite cu gândul la experienţele lui Pavlov de condiţionare a câinilor. Ideea care îi stă la bază e că suntem condiţionaţi să răspundem într-un fel anume la un anume stimul.
Întrebarea e: cât de corect şi de funcţional descriu aceste hărţi determinante teritoriul? Cât de exact reflectă aceste oglinzi adevărata natură umană? Oare nu devin prognoze care se autoconfîrrnă? Au ele Ia bază nişte principii pe care să le putem verifica în propria noastră fiinţă? ÎNTRE STIMUL ŞI RĂSPUNS Ca răspuns la toate aceste întrebări, îngăduiţi-mi să vă relatez o poveste —povestea catalizatoare a lui Victor Frankl. Frankl era un determinist crescut în tradiţia psihologiei freudiene, care postulează că tot ce ţi se întâmplă în copilărie îţi modelează caracterul şi personalitatea şi, de fapt, îţi guvernează întreaga viaţă. Limitele şi parametrii vieţii tale sunt fixaţi o dată pentru totdeauna şi nu prea îţi stă în putere să le modifici. Frankl era psihiatru şi evreu. A fost închis în lagărele naziste ale morţii, unde a trăit situaţii atât de cutremurătoare, încât decenţa ne împiedică să le relatăm. Părinţii, fratele şi soţia sa au murit în lagăre sau au fost trimişi la gazare. În afara unei surori, toţi membrii familiei au pierit. Frankl însuşi a fost torturat şi a suferit cumplite înjosiri, neştifnd de la un moment la altul dacă va lua calea crematoriului sau dacă va fi printre cei "salvaţi" care cărau cadavre sau încărcau cenuşa celor arşi. Într-o zi, când se afla gol şi singur într-o celulă, a simţit mijindu-i în conştiinţă ceva ce mai târziu a numit "ultima dintre libertăţile umane" — o libertate pe care călăii nazişti nu i-o puteau lua. Puteau să-l ţină sub zăvoare, să-i maltrateze trupul după voia lor, însă Victor Frankl însuşi era o fiinţă conştientă care putea privi ca un observator evenimentele în care era implicat. Identitatea sa fundamentală era intactă. Putea hotărî în forul său interior dacă toate aceste evenimente aveau să-l afecteze — ori nu. Între ceea ce i se întâmpla — stimulul — şi răspunsul său se afla libertatea sa, puterea de a alege acest răspuns. În aceste împrejurări inimaginabil de degradante, Frankl a făcut uz de înzestrarea umană a conştientizării — şi a descoperit principiul fundamental al naturii umane: între stimul şi răspuns — în acest interstiţiu — se află libertatea omului de a opta. Libertatea opţiunii implică şi acele înzestrări care ne acordă unicitate printre celelalte fiinţe vii: în afara conştientizării, avem imaginaţie — acea abilitate de a crea în mintea noastră dincolo de realitatea prezentă; mai avem conştiinţa morală — un simţ, adânc înrădăcinat în fiinţa noastră, al binelui şi al răului, al principiilor care ne guvernează comportamentul. Mai avem' şi o voinţă autonomă — facultatea de a acţiona conform conştiinţei noastre, liberi de orice altă influenţă. Nici chiar cele mai inteligente animale nu au aceste însuşiri. Pentru a folosi o metaforă din sfera computerelor, aş zice că sunt programate de instinct şi/sau de mstruire. Pot fi instruite să fie responsabile, dar nu-şi pot asuma responsabilitatea acelei instruiri; cu alte cuvinte, nu o pot dirija. Nu pot schimba programarea. Nu o pot nici conştientiza. Dar din cauza înzestrării noastre strict umane, ne putem autoprograma, putem concepe noi paradigme total distincte de instruirea instinctelor noastre. Acesta este motivul pentru care capacităţile animalului sunt relativ limitate, iar ale omului aproape nelimitate. Însă dacă trăim ca nişte animale, mânaţi numai de instincte, determinaţi de condiţionările la care am fost supuşi, de condiţiile de viaţă şi de moarte colective, ne vom pune singuri limite. Paradigma deterministă provine iniţial din studiul animalelor — şobolani, porumbei, câini — şi al oamenilor nevropaţi ori psihotici. Ea poate satisface criteriile unor cercetări, pentru că pare măsurabilă şi previzibilă, însă istoria omenirii şi propria noastră conştiinţă ne spun că această "hartă" nu descrie nicidecum teritoriul! Însuşirile noastre specific umane ne înalţă mult deasupra lumii animale. Exerciţiul şi dezvoltarea acestor însuşiri ne permit să ne ' actualizăm potenţialul specific uman. Intre stimul şi răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre — libertatea opţiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu