ASCULTÂNDU-NE LIMBAJUL
Deoarece mentalitatea şi comportamentul rezultă din paradigmele alese, dacă le examinăm atent putem discerne în ele "hărţile” noastre subiacente. De pildă, limbajul pe care-l folosim este un indicator relevant al gradului nostru de proactivitate. Limbajul oamenilor reactivi îi absolvă de orice fel de responsabilitate. "Ăsta sunt. Aşa sunt făcut". Cu alte cuvinte: sunt supus unor determinări. Nu mă pot desprinde de ele. "Omul ăsta mă scoate din fire." Adică: nu sunt responsabil. Viaţa mea afectivă e stăpânită de ceva care nu depinde de mine. "Nu pot să fac asta. N-am timp." Altfel spus: ceva din afara mea — timpul limitat — îmi dirijează activitatea. "De-ar avea nevastă-mea mai mult răbdare!" Sunt îngrădit de comportamentul altei persoane. "Sunt nevoit s-o fac." împrejurările sau alte persoane mă silesc să procedez într-un fel anume. Nu am libertatea de a-mi hotărî acţiunile. Limbaj reactiv Nu pot să fac nimic Aşa sunt făcut Mă scoate din fire N-o să fie de acord Sunt obligat să fac Nu pot Trebuie să fac Dacă... Limbaj proactiv Să vedem ce-am putea face Pot să încerc şi într-altfel Sunt stăpân pe mine Pot face o prezentare convingătoare Voi opta pentru un răspuns potrivit Aleg să... Optez pentru... Prefer să fac Vreau să... Limbajul reactiv decurge dintr-o paradigmă deterministă. Spiritul care o caracterizează e transferul de responsabilitate. "Nu sunt răspunzător, nu sunt în stare să-mi aleg răspunsul." Un student mi-a pus odată întrebarea: "îmi daţi voie să absentez de la cursul dumneavoastră? Trebuie să mă duc într-o excursie a echipei mele de tenis." — Eşti obligat să te duci? Sau preferi să te duci? — Sunt obligat! exclamă. — Ce se întâmplă dacă nu te duci? — Ce să se întâmple? Mă dau afară din echipă. — îţi convine? — Sigur că nu. — Cu alte cuvinte, preferi să te duci ca să rămâi în echipă. Ce se întâmplă dacă nu vii la cursul meu? — Nu ştiu. — Gândeşte-te. Ce crezi: care va fi consecinţa firească dacă lipseşti de la oră? — De dat afară n-o să mă daţi — nu-i aşa? — Asta ar fi o consecinţă socială. Ceva artificial. Dacă nu faci parte din echipa de tenis, nu joci. E normal. Dar dacă nu vii la oră, care va fi consecinţa? — Cred că... cred că pierd prilejul de a învăţa ceea ce predaţi.
— Aşa e. Deci îţi rămâne să cântăreşti consecinţele, într-un caz şi în celălalt, şi să optezi. Dacă aş fi fost eu în cauză, m-aş fi dus în excursie cu echipa. Însă atenţie: altădată să nu mai spui că eşti obligat să faci ceva. — Am preferat să merg în excursie, replică cu glas sfios. — Cum aşa? Şi pierzi ora? l-am întrebat ironic, prefăcându-mă că nu-l cred. Limbajul reactiv are o consecinţă serioasă — devine o previziune care se autoconfirmă. Folosindu-l, oamenii se cantonează în paradigma deterministă şi aduc tot felul de dovezi în sprijinul convingerii că sunt determinaţi. Se simt din ce în ce mai victimizaţi, mai puţin stăpâni pe ei, incapabili de a dispune de viaţa şi destinul lor. Aruncă vina pe forţe exterioare — ceilalţi oameni, împrejurările, chiar stelele — pentru a-şi justifica dependenţa. La un seminar în care vorbeam despre conceptul proactivităţii, o persoană mi s-a adresat: "Stephen, să ştii că-mi place cum vorbeşti. Însă nu e situaţie care să semene cu alta. Uite, de pildă, căsnicia mea. Sunt foarte necăjit. Soţia mea şi cu mine nu mai avem aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt, ca în trecut. Cred că n-o mai iubesc şi nici ea nu mă mai iubeşte. Ce să fac?" — Sentimentul s-a stins? l-am întrebat. — Aşa e, replică. Şi avem trei copii la care ţinem foarte mult. Ce părere ai? — Iubeşte-o! — Nu mă înţelegi! Sentimentul a dispărut! — Atunci... iubeşte-o. Dacă sentimentul a dispărut, abia acum ai motiv s-o iubeşti. — Să iubesc când nu iubesc? — Dragul meu, "a iubi" este un verb. Iubirea — sentimentul — este fructul iubirii, este fructul verbului. Aşa că iubeşte-o: fii îndatoritor, fă ceea ce se cheamă "sacrificii" pentru ea; ascult-o. Fii empatic. Apreciaz-o. Ajut-o să se afirme. Eşti dispus să faci acestea? În marea literatură a tuturor societăţilor evoluate, iubirea e un verb. Oamenii de tip reactiv o trăiesc ca pe un sentiment. Sunt mânaţi de sentimente. Scenariile hollywoodiene ne-au făcut să credem că nu suntem răspunzători de sentimentele noastre, că ele ne conduc. Aceste scenarii nu descriu realitatea. Ne lăsăm conduşi de sentimente pentru că am consimţit s-o facem. Oamenii de tip proactiv trăiesc iubirea ca pe un verb. Iubirea e ceva ce se face: concesiile sau chiar sacrificiile pe care le faci, faptul că te dăruieşti — ca o mamă ce aduce un copil pe lume. Dacă vreţi să "studiaţi" iubirea, urmăriţi-i pe cei ce se dăruiesc celorlalţi, chiar celor care îi jignesc sau nu răspund afecţiunii
lor. Dacă sunteţi un părinte, examinaţi iubirea care v-a făcut să renunţaţi la multe plăceri pentru copiii voştri. Iubirea e o valoare care se actualizează prin acţiuni pline de iubire. Oamenii proactivi pun valoarea înaintea sentimentelor. Şi iubirea, sentimentul, poate cunoaşte o nouă viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu