Eficienta in sapte trepte 11

ASCULTÂNDU-NE LIMBAJUL

 Deoarece mentalitatea şi comportamentul rezultă din paradigmele alese, dacă le examinăm atent putem discerne în ele "hărţile” noastre subiacente. De pildă, limbajul pe care-l folosim este un indicator relevant al gradului nostru de proactivitate. Limbajul oamenilor reactivi îi absolvă de orice fel de responsabilitate. "Ăsta sunt. Aşa sunt făcut". Cu alte cuvinte: sunt supus unor determinări. Nu mă pot desprinde de ele. "Omul ăsta mă scoate din fire." Adică: nu sunt responsabil. Viaţa mea afectivă e stăpânită de ceva care nu depinde de mine. "Nu pot să fac asta. N-am timp." Altfel spus: ceva din afara mea — timpul limitat — îmi dirijează activitatea. "De-ar avea nevastă-mea mai mult răbdare!" Sunt îngrădit de comportamentul altei persoane. "Sunt nevoit s-o fac." împrejurările sau alte persoane mă silesc să procedez într-un fel anume. Nu am libertatea de a-mi hotărî acţiunile. Limbaj reactiv Nu pot să fac nimic Aşa sunt făcut Mă scoate din fire N-o să fie de acord Sunt obligat să fac Nu pot Trebuie să fac Dacă... Limbaj proactiv Să vedem ce-am putea face Pot să încerc şi într-altfel Sunt stăpân pe mine Pot face o prezentare convingătoare Voi opta pentru un răspuns potrivit Aleg să... Optez pentru... Prefer să fac Vreau să... Limbajul reactiv decurge dintr-o paradigmă deterministă. Spiritul care o caracterizează e transferul de responsabilitate. "Nu sunt răspunzător, nu sunt în stare să-mi aleg răspunsul." Un student mi-a pus odată întrebarea: "îmi daţi voie să absentez de la cursul dumneavoastră? Trebuie să mă duc într-o excursie a echipei mele de tenis." — Eşti obligat să te duci? Sau preferi să te duci? — Sunt obligat! exclamă. — Ce se întâmplă dacă nu te duci? — Ce să se întâmple? Mă dau afară din echipă. — îţi convine? — Sigur că nu. — Cu alte cuvinte, preferi să te duci ca să rămâi în echipă. Ce se întâmplă dacă nu vii la cursul meu? — Nu ştiu. — Gândeşte-te. Ce crezi: care va fi consecinţa firească dacă lipseşti de la oră? — De dat afară n-o să mă daţi — nu-i aşa? — Asta ar fi o consecinţă socială. Ceva artificial. Dacă nu faci parte din echipa de tenis, nu joci. E normal. Dar dacă nu vii la oră, care va fi consecinţa? — Cred că... cred că pierd prilejul de a învăţa ceea ce predaţi.

— Aşa e. Deci îţi rămâne să cântăreşti consecinţele, într-un caz şi în celălalt, şi să optezi. Dacă aş fi fost eu în cauză, m-aş fi dus în excursie cu echipa. Însă atenţie: altădată să nu mai spui că eşti obligat să faci ceva. — Am preferat să merg în excursie, replică cu glas sfios. — Cum aşa? Şi pierzi ora? l-am întrebat ironic, prefăcându-mă că nu-l cred. Limbajul reactiv are o consecinţă serioasă — devine o previziune care se autoconfirmă. Folosindu-l, oamenii se cantonează în paradigma deterministă şi aduc tot felul de dovezi în sprijinul convingerii că sunt determinaţi. Se simt din ce în ce mai victimizaţi, mai puţin stăpâni pe ei, incapabili de a dispune de viaţa şi destinul lor. Aruncă vina pe forţe exterioare — ceilalţi oameni, împrejurările, chiar stelele — pentru a-şi justifica dependenţa. La un seminar în care vorbeam despre conceptul proactivităţii, o persoană mi s-a adresat: "Stephen, să ştii că-mi place cum vorbeşti. Însă nu e situaţie care să semene cu alta. Uite, de pildă, căsnicia mea. Sunt foarte necăjit. Soţia mea şi cu mine nu mai avem aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt, ca în trecut. Cred că n-o mai iubesc şi nici ea nu mă mai iubeşte. Ce să fac?" — Sentimentul s-a stins? l-am întrebat. — Aşa e, replică. Şi avem trei copii la care ţinem foarte mult. Ce părere ai? — Iubeşte-o! — Nu mă înţelegi! Sentimentul a dispărut! — Atunci... iubeşte-o. Dacă sentimentul a dispărut, abia acum ai motiv s-o iubeşti. — Să iubesc când nu iubesc? — Dragul meu, "a iubi" este un verb. Iubirea — sentimentul — este fructul iubirii, este fructul verbului. Aşa că iubeşte-o: fii îndatoritor, fă ceea ce se cheamă "sacrificii" pentru ea; ascult-o. Fii empatic. Apreciaz-o. Ajut-o să se afirme. Eşti dispus să faci acestea? În marea literatură a tuturor societăţilor evoluate, iubirea e un verb. Oamenii de tip reactiv o trăiesc ca pe un sentiment. Sunt mânaţi de sentimente. Scenariile hollywoodiene ne-au făcut să credem că nu suntem răspunzători de sentimentele noastre, că ele ne conduc. Aceste scenarii nu descriu realitatea. Ne lăsăm conduşi de sentimente pentru că am consimţit s-o facem. Oamenii de tip proactiv trăiesc iubirea ca pe un verb. Iubirea e ceva ce se face: concesiile sau chiar sacrificiile pe care le faci, faptul că te dăruieşti — ca o mamă ce aduce un copil pe lume. Dacă vreţi să "studiaţi" iubirea, urmăriţi-i pe cei ce se dăruiesc celorlalţi, chiar celor care îi jignesc sau nu răspund afecţiunii

lor. Dacă sunteţi un părinte, examinaţi iubirea care v-a făcut să renunţaţi la multe plăceri pentru copiii voştri. Iubirea e o valoare care se actualizează prin acţiuni pline de iubire. Oamenii proactivi pun valoarea înaintea sentimentelor. Şi iubirea, sentimentul, poate cunoaşte o nouă viaţă.

Eficienta in sapte trepte 10

PARTEA a II-a REUŞITA PERSONALĂ

Deprinderea 1 Fiţi proactivi Principiile viziunii personale Nu cunosc un fapt mai încurajator decât incontestabila abilitate a omului de a-şi făuri o viaţă mai elevată prin propriile străduinţe. HENRY DAVID THOREAU Citind această carte vă rog să încercaţi să vă desprindeţi de dv. Încercaţi să vă proiectaţi conştiinţa sus, într-un colţ al camerei şi, cu ochii minţii, să vă priviţi de-acolo citind. Vă puteţi observa ca şi cum aţi fi altă persoană? Acum încercaţi altceva. Gândiţi-vă la dispoziţia în care sunteţi acum. O puteţi caracteriza? Ce simţiţi? Cum v-aţi descrie starea actuală? Acum, vreme de un minut, gândiţi-vă la modul cum lucrează mintea dv. E mobilă — e alertă? Vă daţi seama că ezitaţi între a face acest exerciţiu şi a cântări ce anume urmăreşte? Ceea ce aţi făcut în această clipă este un fenomen strict uman. Nici un animal nu dispune de această facultate. O numim "conştientizare" sau capacitatea de a gândi procesul însuşi al gândirii. Din acest motiv omul poate domina lumea, poate progresa simţitor din generaţie în generaţie. De aceea putem evalua experienţele altora şi învăţa de pe urma lor, precum şi din propriile noastre trăiri. De aceea avem posibilitatea de a ne însuşi, de a învăţa deprinderi, şi de a le dezvăţa. Nu suntem una cu ceea ce simţim. Nu suntem una cu stările noastre de spirit. Nu suntem una nici cu gândurile noastre. Însuşi faptul că putem gândi aceste lucruri ne distanţează de noi şi de lumea animală. Facultatea de a conştientiza ne îngăduie să stăm deoparte şi să examinăm chiar modul în care ne "vedem" pe noi — pe paradigma eului nostru, paradigmă fundamentală a eficienţei: ea ne afectează nu numai atitudinile şi comportamentul, ci şi felul în care îi percepem pe ceilalţi. Ea devine "harta" după care citim natura umanităţii. Fapt este că, până ce nu luăm în considerare felul în care ne vedem pe noi (şi pe-ceilalţi) nu vom putea înţelege felul în care ceilalţi se văd pe ei înşişi şi lumea lor, nici felul în care se simt pe ei şi lumea lor. Fiind inconştienţi de această stare de fapt, ne vom proiecta — fără ştirea noastră — propriile noastre intenţii asupra comportamentului lor — şi ne vom crede "obiectivi"... Acest fenomen ne limitează considerabil potenţialul personal şi capacitatea de a crea legături cu ceilalţi. Cum dispunem însă de acea facultate strict umană de a conştientiza, ne putem examina paradigmele pentru a determina măsura în care sunt întemeiate pe realităţi sau principii ori condiţionări şi circumstanţe.

OGLINDA SOCIALĂ

Dacă imaginea pe care o avem despre noi înşine provine din oglinda socială — din paradigma socială curentă sau din opiniile, percepţiile sau paradigmele personale ale celor care ne înconjoară — viziunea despre noi seamănă cu reflecţia distorsionată din sala de oglinzi deformante de la bâlci.

"Nu eşti niciodată punctual!" "De ce nu eşti în stare să faci ordine în jurul tău?" "Eşti un boem!" "Mănânci ca un porc!" "Ce tot spui! Nu cred că ai câştigat!" "E atât de simplu! Cum de nu înţelegi?" Aceste păreri sunt incoerente şi disproporţionate. De cele mai multe ori sunt proiecţii mai curând decât oglindiri — proiecţii ale grijilor şi deficienţelor caracteriale ale persoanelor "inductive" şi mai puţin reflecţii corecte ale felului nostru de a fi. Reflectarea paradigmei sociale curente exprimă faptul că suntem în foarte mare măsură determinaţi de condiţionările la care am fost expuşi şi de condiţiile de viaţă. Pentru că am înţeles puterea covârşitoare a condiţionării asupra vieţilor noastre, a spune că suntem determinaţi de ea, că n-o putem influenţa în nici un fel, va da o cu totul altă înfăţişare "hărţii" noastre. În realitate, există trei hărţi sociale — trei teorii ale determinismului, de largă circulaţie — fie independente, fie combinate între ele — care explică natura umană. Determinismul genetic afirmă în esenţă că de la bunici ţi se trage. De aceea eşti atât de temperamental! Bunicii tăi erau violenţi şi asta s-a înscris în codul tău genetic. Trece din generaţii în generaţii, şi tu i-ai moştenit. Mai mult, eşti irlandez, şi irlandezii au violenţa în sânge! Determinismul fizic afirmă în esenţă că de la părinţi ţi se trage. Educaţia, trăirile din mica copilărie ţi-au modelat tendinţele şi structura caracterului. Acesta este motivul pentru care ţi-e teamă să stai în fruntea unui grup. E felul în care te-au crescut părinţii. Te simţi teribil de vinovat când faci o greşeală, deoarece îţi "aminteşti" undeva, adânc înăuntrul tău, de scenariul emoţional din vremea când erai extrem de vulnerabil, fraged şi dependent. Îţi "aminteşti" emoţia pedepsei, respingerea, comparaţia care s-a făcut între tine şi altcineva, când n-ai fost la înălţimea aşteptărilor. Determinismul mediului ambiant afirmă în esenţă că de la patronul tău ţi se trage. Sau de la soţie, de la adolescentul neastâmpărat, de la situaţia economică sau de la politica naţională. Ceva sau cineva din mediul tău este răspunzător de situaţia ta. Fiecare dintre aceste "hărţi" se bazează pe teoria STIMUL/RĂSPUNS, care ne trimite cu gândul la experienţele lui Pavlov de condiţionare a câinilor. Ideea care îi stă la bază e că suntem condiţionaţi să răspundem într-un fel anume la un anume stimul.

Întrebarea e: cât de corect şi de funcţional descriu aceste hărţi determinante teritoriul? Cât de exact reflectă aceste oglinzi adevărata natură umană? Oare nu devin prognoze care se autoconfîrrnă? Au ele Ia bază nişte principii pe care să le putem verifica în propria noastră fiinţă? ÎNTRE STIMUL ŞI RĂSPUNS Ca răspuns la toate aceste întrebări, îngăduiţi-mi să vă relatez o poveste —povestea catalizatoare a lui Victor Frankl. Frankl era un determinist crescut în tradiţia psihologiei freudiene, care postulează că tot ce ţi se întâmplă în copilărie îţi modelează caracterul şi personalitatea şi, de fapt, îţi guvernează întreaga viaţă. Limitele şi parametrii vieţii tale sunt fixaţi o dată pentru totdeauna şi nu prea îţi stă în putere să le modifici. Frankl era psihiatru şi evreu. A fost închis în lagărele naziste ale morţii, unde a trăit situaţii atât de cutremurătoare, încât decenţa ne împiedică să le relatăm. Părinţii, fratele şi soţia sa au murit în lagăre sau au fost trimişi la gazare. În afara unei surori, toţi membrii familiei au pierit. Frankl însuşi a fost torturat şi a suferit cumplite înjosiri, neştifnd de la un moment la altul dacă va lua calea crematoriului sau dacă va fi printre cei "salvaţi" care cărau cadavre sau încărcau cenuşa celor arşi. Într-o zi, când se afla gol şi singur într-o celulă, a simţit mijindu-i în conştiinţă ceva ce mai târziu a numit "ultima dintre libertăţile umane" — o libertate pe care călăii nazişti nu i-o puteau lua. Puteau să-l ţină sub zăvoare, să-i maltrateze trupul după voia lor, însă Victor Frankl însuşi era o fiinţă conştientă care putea privi ca un observator evenimentele în care era implicat. Identitatea sa fundamentală era intactă. Putea hotărî în forul său interior dacă toate aceste evenimente aveau să-l afecteze — ori nu. Între ceea ce i se întâmpla — stimulul — şi răspunsul său se afla libertatea sa, puterea de a alege acest răspuns. În aceste împrejurări inimaginabil de degradante, Frankl a făcut uz de înzestrarea umană a conştientizării — şi a descoperit principiul fundamental al naturii umane: între stimul şi răspuns — în acest interstiţiu — se află libertatea omului de a opta. Libertatea opţiunii implică şi acele înzestrări care ne acordă unicitate printre celelalte fiinţe vii: în afara conştientizării, avem imaginaţie — acea abilitate de a crea în mintea noastră dincolo de realitatea prezentă; mai avem conştiinţa morală — un simţ, adânc înrădăcinat în fiinţa noastră, al binelui şi al răului, al principiilor care ne guvernează comportamentul. Mai avem' şi o voinţă autonomă — facultatea de a acţiona conform conştiinţei noastre, liberi de orice altă influenţă. Nici chiar cele mai inteligente animale nu au aceste însuşiri. Pentru a folosi o metaforă din sfera computerelor, aş zice că sunt programate de instinct şi/sau de mstruire. Pot fi instruite să fie responsabile, dar nu-şi pot asuma responsabilitatea acelei instruiri; cu alte cuvinte, nu o pot dirija. Nu pot schimba programarea. Nu o pot nici conştientiza. Dar din cauza înzestrării noastre strict umane, ne putem autoprograma, putem concepe noi paradigme total distincte de instruirea instinctelor noastre. Acesta este motivul pentru care capacităţile animalului sunt relativ limitate, iar ale omului aproape nelimitate. Însă dacă trăim ca nişte animale, mânaţi numai de instincte, determinaţi de condiţionările la care am fost supuşi, de condiţiile de viaţă şi de moarte colective, ne vom pune singuri limite. Paradigma deterministă provine iniţial din studiul animalelor — şobolani, porumbei, câini — şi al oamenilor nevropaţi ori psihotici. Ea poate satisface criteriile unor cercetări, pentru că pare măsurabilă şi previzibilă, însă istoria omenirii şi propria noastră conştiinţă ne spun că această "hartă" nu descrie nicidecum teritoriul! Însuşirile noastre specific umane ne înalţă mult deasupra lumii animale. Exerciţiul şi dezvoltarea acestor însuşiri ne permit să ne ' actualizăm potenţialul specific uman. Intre stimul şi răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre — libertatea opţiunii. 

Eficienta in sapte trepte 9

FELUL ÎN CARE VEDEM PROBLEMA ESTE ÎNSĂŞI PROBLEMA

Oamenii se miră văzând ce armonios decurg lucrurile în viaţa acelor indivizi, acelor familii şi organizaţii care se bazează pe principii solide. Admiră forţa şi maturitatea personală, adrrrjră unitatea familială, munca în echipă şi orice fel de organizări sinergice, suple şi adaptabile. Iar reacţia lor imediată e foarte revelatoare a paradigmei lor de fond. "Cum procedaţi? Ce tehnici folosiţi?" Ceea ce spun ei de fapt ar suna aşa: "Daţi-ne o soluţie rapidă ca să ieşim din încurcătură."

Şi vor întâlni persoane dispuse să le satisfacă dorinţa; pentru un timp, abilitatea şi diverse metode de acelaşi gen vor da rezultate în aparenţă mulţumitoare. S-ar putea să fie eliminate unele dificultăţi, fie ele "cosmetice" sau acute, folosind "aspirină" şi "pansamente sociale." Însă anomalia cronică subiacentă va persista, şi în cele din urmă se vor ivi noi simptome acute. Cu cât se recurge mai des la soluţii de moment pentru rezolvarea problemelor şi necazurilor acute, cu atât condiţiile cronice subterane se agravează. Felul în care privim problema este problema însăşi. Să revenim asupra unei situaţii critice evocate la începutul acestui capitol şi asupra impactului unei mentalităţi marcate de Etica Personalităţii. ■Am urmat nu mai ştiu câte cursuri de eficienţă managerială. Aştept multe de la angajaţii mei şi fac toate eforturile de a mă purta prieteneşte, de a-i trata cum se cuvine. Dar nu simt nici o urmă de devotament din partea lor. Am impresia că, dacă aş lipsi o zi, şi-ar petrece timpul trăncănind. De ce nu reuşesc să le inspir o atitudine independentă şi responsabilă? — sau să găsesc alţi angajaţi care să îndeplinească aceste condiţii? Ce spune Etica Personalităţii? Aş putea lua o hotărâre dramatică — de pildă să aplic măsuri drastice, să tai câteva capete — care i-ar sili pe angajaţii mei să reconsidere situaţia şi să se mulţumească cu ce au. Sau aş putea găsi vreun program de calificare în problematica motivaţiilor, în urma căruia angajaţii să-şi asume responsabilităţi. Sau aş putea angaja un nou personal mai competent şi mai activ. Dar... s-ar putea ca îndărătul acestui comportament aparent necinstit, oamenii mei să se întrebe dacă le apăr interesele? S-ar putea să se simtă trataţi ca nişte obiecte mecanice? Să fie ceva adevărat în toate acestea? Dacă stau să mă gîndesc, oare chiar aşa îi văd? Nu cumva felul cum îi privesc contează ?? Sunt atâtea şi atâtea de făcut! Niciodată nu-mi ajunge timpul. Mă simt opresat şi hărţuit — zi de zi, şapte zile pe săptămână. Am participat la nenumărate seminare de management al timpului, am încercat jumătate de duzină de sisteme de planificare. Nu pot spune că nu m-au ajutat într-o anumită măsură, dar tot nu mă simt în stare de a trăi aşa cum aş dori, o viaţă mulţumită, rodnică, împăcată. Ce-mi spune Etica Personalităţii? S-ar putea face ceva — încerca o nouă metodă de planificare ori alt seminar care să mă ajute să manevrez situaţia opresantă cu mai multă eficienţă. Dar... dacă "eficienţa" nu este răspunsul cel bun? Oare a face mai multe lucruri într-un timp mai scurt poate aduce vreo ameliorare — sau îmi va accelera reacţia faţă de oamenii şi împrejurările care îmi condiţionează viaţa?

Poate că ar trebui să privesc lucrurile mai în profunzime — poate că aş descoperi ce anume îmi influenţează felul de a privi timpul, viaţa mea, firea mea? Căsnicia mea s-a degradat. Aş minţi să spun că ne-am certa sau că ne-am lua de păr. Nu. Dar nu ne mai iubim. Ne-am dus la consultanţe, am încercat unele şi altele. Dar, după cât se pare, sentimentele de odinioară nu mai pot fi reînviate. Ce-mi spune Etica Personalităţii? Trebuie să existe vreo publicaţie nouă sau vreun seminar unde lumea îşi exprimă liber sentimentele — şi în felul acesta să-i ajute soţiei mele să mă înţeleagă mai bine. Sau poate că totu-i inutil, poate să găsesc iubirea pe care o caut altundeva, într-o nouă legătură? Dar... poate că nu soţia mea e adevărata problemă? Nu cumva slăbiciunile ei, prin importanţa ce le-o acord, mă fac să-mi trăiesc viaţa în funcţie de felul cum sunt tratat? Oare am vreun etalon de măsură, un criteriu după care îmi judec soţia, căsnicia, ideea mea despre iubire, şi care îmi alimentează nemulţumirea? Aţi constatat cât de profund afectează paradigmele Eticii Personalităţii felul în care privim problemele şi felul în care încercăm să le rezolvăm? Chiar dacă îşi dau seama ori nu, mulţi rămân dezamăgiţi de făgăduielile iluzorii ale Eticii Personalităţii. Călătorind prin ţară şi colaborând cu diverse instituţii, constat că directorii ce gândesc pe termen lung sunt pur şi simplu înlăturaţi ca factori decizionali în virtutea unei psihologii vulgare, şi de către oratori "motivaţionali” care n-au nimic altceva de oferit în afară de anecdote amestecate cu platitudini. Oamenii vor substanţă. Vor o dezvoltare firească. Vor ceva mai mult decât aspirină şi pansamente. Vor să-şi rezolve problemele cronice ascunse şi să-şi îndrepte atenţia asupra principiilor care produc rezultate pe termen lung. 


UN NOU NIVEL DE GÂNDIRE 


Albert Einstein observa: "Problemele însemnate cu care ne confruntăm nu pot fi rezolvate la acelaşi nivel de gândire cu cel în care ne aflam când.le-am creat." Privind în jurul şi înlăuntrul nostru, recunoscând natura problemelor ivite prin felul de viaţă format după considerentele Eticii Personalităţii, ne dăm treptat seama că există probleme adânci, fundamentale, ce nu-şi găsesc soluţia la nivelul superficial în care au apărut. Avem nevoie de alt nivel, un nivel mai profund de gândire — o paradigmă bazată pe principiile ce descriu corect teritoriul real al existenţei şi al interrelaţiilor umane — pentru a rezolva dificultăţile cu rădăcini mai adânci. Acest nou nivel de gândire constituie subiectul prezentei lucrări.

Este o abordare principială, întemeiată pe însuşirile caracteriale şi pe elementele "dinăuntru - în afară", a eficienţei personale şi interpersonale. "Dinăuntru - în afară" înseamnă a începe întâi şi întâi cu propria persoană, mai precis cu straturile cele mai intime ale eului — cu modelele, cu caracterul şi motivaţiile personale. Înseamnă a avea o căsnicie fericită, a fi acel gen de persoană care generează energie pozitivă şi evită energia negativă în loc de a o potenţa. Dacă vreţi să aveţi alături de voi un adolescent plăcut, dispus să coopereze, fiţi un părinte mai înţelegător, mai empatic, mai consecvent, mai tandru. Dacă vreţi să aveţi mai multă libertate, mai multă altitudine în acţiune, fiţi mai responsabil, mai îndatoritor; implicaţi-vă mai mult dacă sunteţi angajatul unei întreprinderi sau instituţii. Dacă vreţi să vă bucuraţi de încredere, fiţi demn de încredere. Dacă vreţi să beneficiaţi de consideraţie secundară, care rezultă din recunoaşterea talentelor, concentraţi-vă pe calitatea primară a caracterului. Abordarea de tip "dinăuntru - în afară" afirmă că reuşite intimă precede victoria publică şi că a ne promite nouă ceva şi a respecta aceste promisiuni precede promisiunile făcute altora şi respectarea lor. Afirmă că este inutil să dăm întâietate personalităţii în dauna caracterului, să încercăm să ameliorăm relaţiile cu ceilalţi înainte de a ne ameliora pe noi înşine. "Dinăuntru - în afară" este un proces neîntrerupt de reînnoire, bazat pe legile naturale care guvernează creşterea şi progresul uman. E o spirală ascensională a creşterii, ce duce la forme din ce în ce mai înalte de independenţă responsabilă şi de interdependenţă fertilă. Am avut prilejul să lucrez cu o sumedenie de oameni — oameni minunaţi, oameni plini de talente, oameni ce-şi doresc din răsputeri să reuşească în viaţă, alţii care sunt în căutare şi alţii răutăcioşi. Am lucrat cu oameni de afaceri în posturi de conducere, cu studenţi, cu grupări bisericeşti ori civice, cu familii, cu cupluri maritale. Şi în cadrul acestei vaste experienţe n-am întâlnit niciodată soluţii de durată a problemelor sau mulţumire şi succese persistente care să fi rezultat din procesul invers celui precedent, şi anume "din afară înăuntru". Ce am văzut rezultând din paradigma "din afară - înăuntru” sunt oameni nefericiţi care se simt victimizaţi şi imobilizaţi, concentraţi asupra slăbiciunilor celorlalţi şi asupra împrejurărilor, pe care le învinuiesc de propria lor stagnare. Am văzut căsnicii nefericite în care fiecare partener aşteaptă ca celălalt să se schimbe, în care fiecare denunţă "păcatele" celuilalt. Am văzut conflicte în managementul muncii, unde oamenii îşi irosesc timpul şi cheltuiesc imense cantităţi de energie în căutarea unei legislaţii care să-i constrângă pe oameni să acţioneze ca şi cum ar exista o bază de încredere. Unii membri ai familiei noastre au trăit în regiunile cele mai "fierbinţi" ale pământului — Africa de Sud, Israel, Irlanda — şi cred că permanenţa conflictelor în aceste zone provine din paradigma socială prevalentă "Din afară — înăuntru." Fiecare din grupările implicate e convinsă că motivele se află "acolo, afară"şi că dacă ei (adică ceilalţi) s-ar "schimba" sau pur şi simplu ar "dispărea", problema sar rezolva de la sine. "Dinăuntru - în afară" presupune o mutaţie dramatică de paradigmă pentru cei mai mulţi dintre noi, mai cu seamă datorită puternicelor condiţionări şi a popularităţii Eticii Personalităţii. Însă din propria mea experienţă — atât celei personale, cât şi lucrului cu mii de persoane — şi din atenta examinare a succesului individual şi social de-a lungul istoriei, sunt convins că multe dintre principiile incorporate în Cele 7 Deprinderi se află înscrise în adâncimile eului nostru, în conştiinţa noastră şi în bunul nostru simţ. Pentru a le identifica, a le dezvolta şi a le folosi în momentele grele ale vieţii, trebuie să ne schimbăm felul de a gândi, să operăm o mutaţie de paradigmă spre un alt nivel, mai profund, acela de tip "dinăuntru - în afară". Pe măsură ce încercăm să înţelegem şi să integrăm aceste principii în viaţa noastră, sunt convins că vom descoperi şi redescoperi adevărul exprimat de T.S. Eliot: Trebuie să explorăm fără încetare, iar la capătul explorărilor noastre vom ajunge în punctul de unde am pornit şi vom cunoaşte locul pentru întâia oară.

Şapte deprinderi: o vedere de ansamblu Suntem ceea ce facem în mod repetat De aceea măiestria nu este un act, ci o deprindere. ARISTOTEL Caracterul nostru e întemeiat pe un complex de deprinderi. Cunoaşteţi zicala: "Semeni un gând, culegi o.faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin." Deprinderile sunt factori foarte activi în viaţa noastră. Structuri permanente de cele mai multe ori inconştiente, ele ne exprimă în mod constant, zi de zi, caracterul, şi tot ele ne determină eficienţa sau ineficienta. Horace Mann, marele educator, susţinea: «Obiceiurile seamănă cu o frânghie. În fiecare zi mai ţesem şi răsucim câte un fir, şi curând frânghia nu mai poate fi ruptă. Personal, nu sunt de acord cu ultima parte a afirmaţiei. Ştiu că deprinderile pot fi "desfăcute".» Deprinderile pot fi învăţate şi dezvăţate. Dar tot atât de bine ştiu că-i o treabă care nu se face cu una, cu două. Presupune un întreg proces şi o imensă, profundă consacrare. Cei care au urmărit călătoria spaţială a lui APOLLO 11 au rămas uluiţi văzându-i pe primii oameni păşind pe lună şi întorcându-se pe pământ. Superlative precum "fantastic" şi "incredibil" păreau nepotrivite pentru a descrie emoţia acelor zile. Dar pentru a ajunge acolo, au trebuit să se rupă, să se smulgă — în toată puterea cuvântului — de covârşitoarea forţă de atracţie a pământului. În primele câteva minute ale decolării a fost nevoie de mai multă energie pentru parcurgerea primelor mile, decât s-a consumat ulterior pe o traiectorie de jumătate de milion de mile. Obiceiurile, şi ele, au o covârşitoare forţă de gravitate — mai mare decât îşi închipuie mulţi dintre noi sau decât sunt dispuşi să accepte. A contraria tendinţe adânc înrădăcinate cum sunt amânarea, nerăbdarea, criticismul sau egoismul — care încalcă principiile de bază ale eficienţei umane — implică mai mult decât un simplu efort de voinţă sau câteva schimbări minore în existenţa noastră. "Decolarea" cere un imens efort, însă odată ce ne-am smuls din atracţia gravitaţională, libertatea noastră dobândeşte o dimensiune cu totul nouă! Asemeni oricărei forţe ale naturii, forţa gravitaţională poate lucra pentru sau împotriva noastră. Ea-'poate imprima unor deprinderi o direcţie opusă celei dorite de noi. Însă această forţă gravitaţională asigură coeziunea lumii, menţine planetele pe orbită şi ordinea în univers. E o forţă uriaşă. Dacă ştim s-o folosim pe cea activă în deprinderile noastre, am putea crea coeziunea şi ordinea necesare pentru a introduce eficienţa în vieţile noastre. DEFINIŢII Pentru scopurile noastre, vom defini deprinderea ca locul geometric al cunoaşterii, abilităţii şi dorinţei. Cunoaşterea e paradigma teoretică, acel ce-i de făcut şi de ce. Abilitatea este cum se face ceea ce e de făcut. Iar dorinţa este motivaţia, impulsul de a face. Sunt necesare toate aceste trei elemente pentru a crea o deprindere în vieţile noastre. Pot fi lipsit de eficienţă în raporturile cu colaboratorii mei, cu soţia sau cu copii, deoarece le spun ce gândesc, dar nu ştiu să-i ascult pe ei cu atenţie. Dacă nu sunt interesat de principiile care guvernează raporturile umane, sar putea să nici nu ştiu că nu ştiu să-i ascult. Dar chiar dacă aş şti, s-ar putea să nu am priceperea cuvenită. S-ar putea să n-am idee cum să ascult, şi a şti cum să ascult nu este încă de-ajuns. Trebuie să şi vreau să ascult, să am această dorinţă pentru ca să poată deveni un obicei. A crea o deprindere implică un efort şi un travaliu în toate aceste trei dimensiuni. Schimbarea a fi/ a avea e un proces ascensional — a fi modificând permanent felul de a vedea, pe măsură ce urcăm pe spirala ascendentă a creşterii. Lucrând asupra modului nostru de cunoaştere, a priceperii şi dorinţelor noastre, ne croim drumul spre nivelurile superioare de eficienţă personală şi interpersonâlă, renunţând la vechile paradigme care, vreme de ani de zile, ne-au dat iluzia unei pseudosecurităţi.

Eficienta in sapte trepte 8

PRINCIPII DE CREŞTERE ŞI SCHIMBARE

Masiva seducţie a Eticii Personalităţii provine din faptul că se prezintă ca o cale uşoară şi rapidă de realizare a calităţii vieţii — eficienţă personală, relaţii profunde şi fructuoase cu ceilalţi — fără a parcurge procesul natural de efort şi creştere care o fac posibilă. E un simbol fără substanţă. E schema "îmbogăţire rapidă" care făgăduieşte "avere fără muncă". Uneori pare că reuşeşte — însă "sforarul" rămâne neschimbat. Etica Personalităţii este iluzorie şi înşelătoare. Iar tentativa de a obţine rezultate de înaltă calitate cu ajutorul tehnicilor ei de moment e tot atât de operativă cum ar fi căutarea unei adrese în Chicago folosind o hartă a Detroitului. Iată un citat din Erich Fromm, fin observator al rădăcinilor şi roadelor provenite din Etica Personalităţii: Azi întâlnim un individ care se comportă ca un robot, care nici nu se cunoaşte, nici nu se înţelege pe sine, ci singurul ins pe care îl cunoaşte e cel presupus a fi el; a cărui flecăreală fără noimă a înlocuit râsul autentic şi a cărui disperare atonă n luat locul suferinţei adevărate. Se pot face două afirmaţii privitoare la el. Una este că suferă de o lipsă de spontaneitate şi de individualitate ce pare a fi incurabilă. Totodată se poate spune despre el că nu se deosebeşte în mod esenţial de milioanele de oameni ca noi care populăm pămîntul. Viaţa, oricare, presupune stadii, secvenţe de creştere şi dezvoltare. Copilul învaţă să se răsucească, să se aşeze, să se târască şi apoi să umble şi să alerge. Fiecare pas îşi are importanţa sa şi fiecare cere un anumit timp. Nici un singur pas nu poate fi omis. Acelaşi lucru este valabil pentru toate etapele vieţii, în orice domeniu, fie că e vorba de a învăţa un instrument sau de a comunica eficient cu un asociat. E la fel de valabil pentru indivizi singulari, pentru cupluri, familii şi organizaţii. Cunoaştem şi acceptăm fenomenul sau principiul procesualităţii în domeniul fizic, însă a-l înţelege în sfera emoţiilor, a relaţiilor umane şi chiar în cea a propriului nostru caracter este un lucru rar întâlnit şi foarte dificil. Şi chiar dacă l-am înţelege, e cu atât mai rar şi mai greu de a-l accepta şi de a trăi în conformitate cu el. De aceea căutăm drumul cel mai scurt, cu gândul de a sări peste etapele vitale pentru a câştiga timp, a evita efortul inerent şi a obţine totuşi rezultatul scontat. Dar ce se întâmplă când încercăm să scurtcircuităm un proces natural în creşterea şi dezvoltarea noastră? Să presupunem că sunteţi un tenisman obişnuit şi hotărâţi să jucaţi la un nivel superior, pentru a face o impresie mai bună. Care e rezultatul? Oare o gândire pozitivă va fi suficientă pentru a vă permite să intraţi în competiţie cu un profesionist? Ce s-ar întâmpla dacă i-aţi face pe prietenii dumneavoastră să creadă că ştiţi să cântaţi la pian ca un concertist când, de fapt, sunteţi doar un începător? Răspunsul este evident. Este cu totul şi cu totul imposibil de a viola, de a ignora sau de a scurtcircuita procesul dezvoltării. E împotriva naturii şi orice încercare de a scurta drumul aduce după sine, în mod inevitabil, dezamăgirea şi frustrarea. La.o scară de zece puncte, dacă mă aflu la nivelul doi — indiferent de domeniul de activitate — şi vreau să ajung la nivelul cinci, trebuie să parcurg intervalul spre nivelul trei. "O călătorie de o.mie de leghe începe cu primul pas" spune înţelepciunea extrem-orientală, şi această călătorie nu poate fi parcursă decât pas cu pas. Dacă nu-i dai posibilitatea profesorului să cunoască nivelul la care te afli — fie punând o întrebare, fie pur şi simplu mărturisindu-ţi neştiinţa — nu vei învăţa să progresezi. A ne recunoaşte ignoranţa e adesea primul pas în educarea noastră. Thoreau afirma: "Cum să ne amintim neştiinţa noastră — lucru indispensabil dacă vrem să evoluăm — când neîncetat nu facem apel decât la ceea ce ştim?" Îmi amintesc cazul a două tinere, fiicele unui prieten, care au venit la mine lăcrimând, plângându-se de duritatea şi lipsa de înţelegere ale tatălui lor. Se fereau să discute cu părinţii, de teama consecinţelor. Şi aveau atâta nevoie de dragostea părintească, de înţelegere, de sprijin şi îndrumare! Stând de vorbă cu tatăl, am constatat că era conştient de situaţie —, dar numai la nivel intelectual. Admitea că nu-şi putea controla reacţiile, însă refuza net să tragă concluziile şi să recunoască în mod cinstit că, din punct de vedere emoţional, era neevoluat. Şi din orgoliu nu consimţea să facă primul pas pentru a ameliora situaţia. Pentru a întreţine o relaţie bună — eficientă! — cu soţia, cu soţul, copiii, prietenii sau colaboratorii, trebuie învăţat un lucru: să-i ascultăm — şi asta presupune disciplină emoţională. A-ţi pleca urechea implică răbdare, deschidere şi dorinţa de a înţelege — trăsături de caracter evoluate. E atât de uşor să reacţionezi spontan, necontrolat, într-o dezlănţuire temperamentală, dând sfaturi "înţelepte"! Nivelul la care ne aflăm iese îndată în evidenţă când e vorba de tenis, de cântatul la pian, unde nimeni nu se poate preface. Dar e mai puţin vizibil în sfera caracterului şi a afectivităţii. Putem "poza", putem 'juca teatru" faţă de un străin sau de un colaborator. Putem simula. Şi facem faţă pentru o vreme — cel puţin în public. Ne putem chiar fura căciula. Eu însă cred că mulţi dintre noi ştiu bine cum sunt de fapt pe dinăuntru; şi cred că mulţi din cei apropiaţi nouă şi cei cu care conlucrăm o ştiu la fel de bine. Am urmărit deseori, în lumea afacerilor, consecinţele încercării de ă scurtcircuita procesul natural al dezvoltării — când conducerea caută să "cumpere" o nouă metodă de mărire a productivităţii, a calităţii, a moralei şi a serviciilor către public — prin discursuri zgomotoase, zâmbete comerciale, intervenţii exterioare sau prin furnizori, achiziţii şi preluări amicale sau silnice. Fără a ţine seamă de climatul creat de aceste manipulări, nu simt cum încrederea scade vertiginos. Când aceste metode dau greş, recurg la alte tehnici promiţătoare ale Eticii Personalităţii — ignorând sau violând principiile naturale şi procesul treptat al dezvoltării ce fundamentează o cultură de înaltă fiabilitate. Îmi aduc aminte că şi eu, în calitate de tată, am încălcat acest principiu cu mulţi ani în urmă. Tocmai sosisem asasă în ziua când fetiţa mea îşi sărbătorea aniversarea de trei ani, şi am găsit-o ghemuită într-un colţ al camerei de zi, strângând crispat în braţe toate jucăriile primite şi refuzând să-i lase pe ceilalţi copii să se joace cu ele. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost prezenţa numeroşilor părinţi care priveau această scenă de dezlănţuire egoistă. M-am simţit extrem de stânjenit, cu atât mai mult cu cât la vremea aceea ţineam un curs despre interrelaţiile umane. Şi am ştiut îndată, mai bine zis am simţit, ce aşteptau părinţii aceia de la mine. Atmosfera era într-adevăr foarte încărcată — copilaşii se înghesuiau în jurul fetiţei mele cu mânuţele întinse, vrând să se joace şi ei cu jucăriile pe care abia le dăruiseră, iar copila mea se cantonase într-un refuz încăpăţânat. Mi-am spus în gând: "E cazul s-o învăţ pe fetiţă să împartă ce are cu ceilalţi. Îmi este clar şi cred cu tărie că valoarea împărţirii este un lucru fundamental. Am început prin a formula o simplă cerere: — Drăguţa mea, vrei să împărţi cu prietenii tăi jucăriile pe care ţi le-au dăruit? — Nu! răspunse ea categoric. A doua metodă era de a folosi un argument raţional.

— Drăguţa mea, dacă înveţi să-ţi împărţi jucăriile cu ei când sunt la tine acasă, atunci când te vei duce tu la ei, o să împartă jucăriile lor cu tine. Răspunsul veni prompt: — Nu! Mă simţeam din ce în ce mai stingherit, deoarece era evident că vorbeam în gol. A treia metodă era mituirea. I-am şoptit: — Micuţa mea, dacă împărţi jucăriile cu ei, am o surpriză pentru tine. Îţi dau gumă de mestecat. — Nu vreau gumă! explodă micuţa. Simţeam cum mă cuprinde exasperarea. Într-a patra încercare, am recurs la teamă şi la ameninţare. — Dacă nu faci ce-ţi spun, ai s-o păţeşti! — Nu-mi pasă! strigă. Sunt ale mele. Nu trebuie să le împart cu nimeni! În cele din urmă am, recurs la forţă. Am luat pur şi simplu câteva jucării şi le-am dat celorlalţi copii. "Luaţi copii, şi jucaţi-vă." Poate că fetiţa mea trebuia mai întâi să-şi "trăiască" simţul de proprietate înainte de a putea dărui. De fapt, pot eu dărui ceva cu adevărat, mai înainte de aI poseda? Avea nevoie ca eu, tatăl ei, să posede un nivel mai ridicat de maturitate emoţională, pentru a o ajuta să facă această experienţă. Însă în momentul acela, am acordat mai multă importanţă părerii părinţilor acelora despre mine, decât creşterii şi dezvoltării copilei mele şi relaţiei mele cu ea. M-am mulţumit să consider că am dreptate: ea trebuia să împartă jucăriile cu ceilalţi şi greşea nevrând s-o facă. Probabil că m-am aşteptat la mai mult din partea ei din simplul motiv că eu, la scara mea, mă aflam pe o treaptă mai joasă. Nu fusesem în stare sau n-am vrut să dau dovadă de răbdare sau de înţelegere, şi ca atare, m-am aşteptat ca ea să dea obiecte. Încercând să-mi compensez deficienţa, am împrumutat putere de la poziţia şi autoritatea mea şi am constrâns-o să facă ceea ce vroiam eu să facă. Însă, a împrumuta putere din altă parte generează slăbiciune. Generează slăbiciune în cel ce împrumută, pentru că întăreşte dependenţa lui de factori externi în rezolvarea problemelor sale. Generează slăbiciune în persoana care se vede obligată să "intre în voie", împiedicând-o să judece independent, împiedicând-o să evolueze şi să se supună deliberat unei discipline interioare. Şi, în ultimă instanţă, coboară calitatea relaţiei. Frica ia locul cooperării, şi cei implicaţi trec pe poziţii defensive şi arbitrare. Şi ce se întâmplă când sursa de unde se împrumută puterea — fie că e vorba de un statut superior sau de forţă fizică, de poziţie socială, autoritate, acreditări, simboluri de privilegii, reprezentare sau merite din trecut — se schimbă sau dispare? Dacă aş fi fost mai matur, m-aş fi putut bizui pe propria mea forţă — pe înţelegerea a ceva ce înseamnă a împărţi, pe capacitatea mea de a iubi şi de a fi grijuliu — şi i-aş fi permis fiicei mele fără a o sili, să aleagă, dacă vroia sau nu, să îşi împartă jucăriile cu alţii. Poate că, după încercarea de a argumenta cu ea raţional, ar fi trebuit să atrag atenţia copiilor asupra unui joc interesant, înlăturând presiunea emoţională la care era supusă copila. Am constatat că, îndată ce copiii îşi însuşesc cu adevărat simţul proprietăţii, le vine mai uşor să împartă cu ceilalţi — o fac în mod firesc, cu spontaneitate. Ce-am învăţat din această experienţă? Sunt momente când trebuie să dai o lecţie, şi momente în care nu e cazul s-o dai. Când contactul uman e tensionat şi aerul încărcat cu emoţii, încercarea de a da lecţii e adesea receptată ca o formă de judecată şi respingere. Rezultatul pare a fi mult mai bun dacă copilul e luat de o parte şi, îndată ce s-a stabilit contactul, se discută calm cu el, ajutându-l să tragă învăţătura cerută de împrejurare. Aş zice că la vremea aceea mi-a lipsit maturitatea emoţională, răbdarea şi stăpînirea de sine necesare pentru a proceda în felul acesta. Poate că simţul proprietăţii trebuie însuşit în prealabil, pentru ca să se poată ivi un simţ real al dăruirii. Poate că mulţi dintre cei ce dau în mod mecanic sau refuză să dăruie în cadrul conjugal sau familial n-au avut niciodată prilejul să realizeze ce înseamnă a fi propriul tău stăpîn, a avea conştiinţa identităţii tale, a propriei tale valori. Pentru a-i ajuta cu adevărat pe copiii noştri să crească, ar trebui să aşteptăm cu răbdare ca ei să dobândească simţul proprietăţii şi apoi să avem tactul necesar de a-i învăţa valoarea dăruirii, oferindu-le propriul nostru exemplu.

Eficienta in sapte trepte 7

PARADIGMA CENTRATĂ PE PRINCIPII

Etica Caracterului se întemeiază pe ideea fundamentală că eficienţa umană e guvernată de principii — legi naturale ale dimensiunii umane, care sunt tot atât de reale, neschimbătoare şi de incontestabil "prezente" precum legile gravitaţiei în dimensiunea fizică. În Magazinul Institutului Naval Proceedings, Frank Kuch relatează altă experienţă de tipul schimbării de paradigmă — ea poate da o idee despre realitatea şi impactul acestor principii. Două vase de război, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevră pe o mare furtunoasă. Eram de serviciu pe vasul de comandă, de cart, pe punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea toate activităţile. Puţin după înserat, omul de la postul de observaţie raportă: "Lumină la tribord." — E fixă sau se mişcă înspre pupă? strigă căpitanul. De la postul de observaţie veni răspunsul: "Fixă, domnule căpitan." Căpitanul comandă semnalizatorului: "Semnalizează vasului: ne aflăm pe un curs de coliziune, e de dorit să schimbaţi cursul cu 20 grade." Semnalul de răspuns sună: "E de dorit ca voi să schimbaţi cursul cu 20 grade." Căpitanul ordonă: "Transmite: sunt căpitan, schimbaţi cursul cu 20 grade." "Sunt marinar clasa a doua" veni replica. "Aţi face bine să schimbaţi voi cursul cu 20 grade." Căpitanul face spume la gură. Scuipă: "Transmite: Sunt un vas de război. Schimbaţi cursul cu 20 grade." Articulat în flash-uri de lumină, răspunsul sosi îndată: "Sunt un far.” Am schimbat cursul. Mutaţia de paradigmă trăită de căpitan — şi de noi, la lectură — aruncă altă lumină asupra situaţiei. Observăm cum o realitate a fost ignorată din cauza unei percepţii limitate — o realitate critică tot atât de greu de înţeles ca cea întâlnită uneori în viaţa noastră, aşa cum a fost cazul căpitanului prins de ceţuri.

 Principiile sunt ca nişte faruri. Sunt legi naturale care nu pot fi încălcate. În monumentalul său film Cele zece porunci, Cecil B. Miles comenta: "Nu putem încălca legea. Putem doar să ne lăsăm călcaţi de ea." Indivizii îşi pot privi propria viaţă, şi cea interpersonală, în termeni de paradigme sau hărţi ivite dinăuntrul experienţei şi condiţionării lor, însă aceste hărţi nu sunt teritoriul. Sunt "realităţi subiective", simple încercări de a descrie teritoriul. "Realitatea obiectivă" — sau teritoriul însuşi — e compusă din principii — "far", care guvernează evoluţia şi fericirea umane — legi naturale inserate în urzeala oricărei societăţi civilizate de-a lungul istoriei, şi cuprinzând rădăcinile fiecărei familii şi instituţii care a dăinuit şi a propăşit. Gradul de acurateţe în care hărţile noastre mentale descriu acest teritoriu nu-i modifică existenţa. Realitatea acestor principii sau legi naturale devine evidentă pentru oricine examinează atent ciclurile istoriei sociale. Din timp în timp, principiile se manifestă în mod vădit, şi măsura în care o societate le identifică şi trăieşte în armonie cu ele îi determină stabilitatea şi perenitatea ori dezintegrarea şi dispariţia. Principiile la care mă refer nu sunt idei ezoterice, misterioase sau "religioase". Nici unul dintre principiile menţionate în această carte nu este specific unei credinţe sau unei religii, nici celei îmbrăţişate de mine. Sunt principii ce fac parte integrantă din orice mare religie perenă, din orice filosofie socială trainică şi din orice sistem etic. Sunt evidente, şi pot fi lesne confirmate de orişicine. E ca şi cum aceste principii ori legi naturale ar aparţine condiţiei, conştiinţei şi cunoaşterii umane. Par să existe în toate fiinţele umane, indiferent de condiţionarea lor socială şi de respectarea sau nerespectarea lor, chiar dacă sunt umbrite sau inoperante din cauza acelor condiţionări. Mă refer, de exemplu, la cinste; din ea decurge întreg conceptul nostru de echitate şi justiţie. Copiii mici par să aibă un simţ înnăscut pentru ideea de cinste, chiar dacă au parte de trăiri şi condiţionări opuse. Cinstea e definită şi trăită în nenumărate feluri, însă există un simţ aproape universal pentru această idee. Alte exemple s-ar referi la integritate şi onestitate. Ele sunt fundamentul încrederii, element esenţial al cooperării şi evoluţiei personale şi interpersonale pe termen lung. Alt principiu este cel al demnităţii umane. Conceptul de bază al Declaraţiei Independenţei Statelor Unite subliniază această valoare sau principiu: "Considerăm că aceste adevăruri sunt de la sine înţelese: anume că toţi oamenii au fost creaţi egali şi înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii." Alt principiu este serviciul sau ideea de a aduce o contribuţie. Altul e calitatea sau excelarea. Mai este şi principiul potenţialităţii, anume ideea că suntem fiinţe embrionare, care pot creşte, se pot dezvolta, actualizând din ce în ce mai mult potenţial, cultivând din ce în ce mai multe talente. Legat de potenţialitate este principiul creşterii însoţit de nevoia unor principii ca răbdarea, îngrijirea, încurajarea. Principiile nu trebuie confundate cu practicile. O practică este o activitate sau o acţiune specifică. O practică ce dă rezultate bune într-o anume împrejurare poate eşua într-altă împrejurare — lucru ' pe care-l pot confirma oricând părinţii care au încercat să-l crească pe cel de-al doilea copil exact la fel ca pe primul născut. În vreme ce practicile sunt specifice pentru anumie situaţii, principiile sunt adevăruri profunde, fundamentale, cu aplicaţie universală. Ele se aplică persoanelor individuale, cuplurilor căsătorite, familiilor, organizaţiilor particulare sau publice de orice, fel. Când aceste adevăruri sunt introiectate şi devin deprinderi, dau oamenilor capacitatea de a crea o mare varietate de practici adecvate diverselor situaţii. Principiile nu sunt valori O bandă de tâlhari poate respecta nişte valori, dar ea violează principiile fundamentale despre care vorbim. Principiile sunt teritoriul. Valorile sunt hărţi. Când valorizăm principii corecte, deţinem adevărul — cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt. Principiile sunt acele linii conducătoare ale conduitei umane care şi-au dovedit valoarea permanentă. Sunt fundamentale. Sunt incontestabile, pentru că sunt evidente. Calea de a înţelege rapid caracterul evident al principiilor este de a imagina absurditatea încercării de a trăi o viaţă împlinită bazată pe opusul lor. Mă îndoiesc ca cineva să considere cu seriozitate că necinstea, minciuna, josnicia, parazitismul, mediocritatea sau degenerescenta ar constitui temelii solide pentru fericirea şi succesul de durată. Cu toate că definiţia acestor principii, manifestarea şi trăirea lor poate constitui un obiect de discuţie, se pare că un simţ, o conştiinţă înăscută a existenţei lor este un fenomen general. Cu cât hărţile şi paradigmele noastre sunt în consonanţă cu aceste principii sau legi naturale, cu atât vor fi mai adecvate şi mai funcţionale. Hărţile corecte vor avea un impact infinit mai puternic asupra eficienţei noastre personale şi interpersonale decât toate eforturile de a ne schimba atitudinile şi comportamentul.