PRINCIPII DE CREŞTERE ŞI SCHIMBARE
Masiva seducţie a Eticii Personalităţii provine din faptul că se prezintă ca o cale uşoară şi rapidă de realizare a calităţii vieţii — eficienţă personală, relaţii profunde şi fructuoase cu ceilalţi — fără a parcurge procesul natural de efort şi creştere care o fac posibilă. E un simbol fără substanţă. E schema "îmbogăţire rapidă" care făgăduieşte "avere fără muncă". Uneori pare că reuşeşte — însă "sforarul" rămâne neschimbat. Etica Personalităţii este iluzorie şi înşelătoare. Iar tentativa de a obţine rezultate de înaltă calitate cu ajutorul tehnicilor ei de moment e tot atât de operativă cum ar fi căutarea unei adrese în Chicago folosind o hartă a Detroitului. Iată un citat din Erich Fromm, fin observator al rădăcinilor şi roadelor provenite din Etica Personalităţii: Azi întâlnim un individ care se comportă ca un robot, care nici nu se cunoaşte, nici nu se înţelege pe sine, ci singurul ins pe care îl cunoaşte e cel presupus a fi el; a cărui flecăreală fără noimă a înlocuit râsul autentic şi a cărui disperare atonă n luat locul suferinţei adevărate. Se pot face două afirmaţii privitoare la el. Una este că suferă de o lipsă de spontaneitate şi de individualitate ce pare a fi incurabilă. Totodată se poate spune despre el că nu se deosebeşte în mod esenţial de milioanele de oameni ca noi care populăm pămîntul. Viaţa, oricare, presupune stadii, secvenţe de creştere şi dezvoltare. Copilul învaţă să se răsucească, să se aşeze, să se târască şi apoi să umble şi să alerge. Fiecare pas îşi are importanţa sa şi fiecare cere un anumit timp. Nici un singur pas nu poate fi omis. Acelaşi lucru este valabil pentru toate etapele vieţii, în orice domeniu, fie că e vorba de a învăţa un instrument sau de a comunica eficient cu un asociat. E la fel de valabil pentru indivizi singulari, pentru cupluri, familii şi organizaţii. Cunoaştem şi acceptăm fenomenul sau principiul procesualităţii în domeniul fizic, însă a-l înţelege în sfera emoţiilor, a relaţiilor umane şi chiar în cea a propriului nostru caracter este un lucru rar întâlnit şi foarte dificil. Şi chiar dacă l-am înţelege, e cu atât mai rar şi mai greu de a-l accepta şi de a trăi în conformitate cu el. De aceea căutăm drumul cel mai scurt, cu gândul de a sări peste etapele vitale pentru a câştiga timp, a evita efortul inerent şi a obţine totuşi rezultatul scontat. Dar ce se întâmplă când încercăm să scurtcircuităm un proces natural în creşterea şi dezvoltarea noastră? Să presupunem că sunteţi un tenisman obişnuit şi hotărâţi să jucaţi la un nivel superior, pentru a face o impresie mai bună. Care e rezultatul? Oare o gândire pozitivă va fi suficientă pentru a vă permite să intraţi în competiţie cu un profesionist? Ce s-ar întâmpla dacă i-aţi face pe prietenii dumneavoastră să creadă că ştiţi să cântaţi la pian ca un concertist când, de fapt, sunteţi doar un începător? Răspunsul este evident. Este cu totul şi cu totul imposibil de a viola, de a ignora sau de a scurtcircuita procesul dezvoltării. E împotriva naturii şi orice încercare de a scurta drumul aduce după sine, în mod inevitabil, dezamăgirea şi frustrarea. La.o scară de zece puncte, dacă mă aflu la nivelul doi — indiferent de domeniul de activitate — şi vreau să ajung la nivelul cinci, trebuie să parcurg intervalul spre nivelul trei. "O călătorie de o.mie de leghe începe cu primul pas" spune înţelepciunea extrem-orientală, şi această călătorie nu poate fi parcursă decât pas cu pas. Dacă nu-i dai posibilitatea profesorului să cunoască nivelul la care te afli — fie punând o întrebare, fie pur şi simplu mărturisindu-ţi neştiinţa — nu vei învăţa să progresezi. A ne recunoaşte ignoranţa e adesea primul pas în educarea noastră. Thoreau afirma: "Cum să ne amintim neştiinţa noastră — lucru indispensabil dacă vrem să evoluăm — când neîncetat nu facem apel decât la ceea ce ştim?" Îmi amintesc cazul a două tinere, fiicele unui prieten, care au venit la mine lăcrimând, plângându-se de duritatea şi lipsa de înţelegere ale tatălui lor. Se fereau să discute cu părinţii, de teama consecinţelor. Şi aveau atâta nevoie de dragostea părintească, de înţelegere, de sprijin şi îndrumare! Stând de vorbă cu tatăl, am constatat că era conştient de situaţie —, dar numai la nivel intelectual. Admitea că nu-şi putea controla reacţiile, însă refuza net să tragă concluziile şi să recunoască în mod cinstit că, din punct de vedere emoţional, era neevoluat. Şi din orgoliu nu consimţea să facă primul pas pentru a ameliora situaţia. Pentru a întreţine o relaţie bună — eficientă! — cu soţia, cu soţul, copiii, prietenii sau colaboratorii, trebuie învăţat un lucru: să-i ascultăm — şi asta presupune disciplină emoţională. A-ţi pleca urechea implică răbdare, deschidere şi dorinţa de a înţelege — trăsături de caracter evoluate. E atât de uşor să reacţionezi spontan, necontrolat, într-o dezlănţuire temperamentală, dând sfaturi "înţelepte"! Nivelul la care ne aflăm iese îndată în evidenţă când e vorba de tenis, de cântatul la pian, unde nimeni nu se poate preface. Dar e mai puţin vizibil în sfera caracterului şi a afectivităţii. Putem "poza", putem 'juca teatru" faţă de un străin sau de un colaborator. Putem simula. Şi facem faţă pentru o vreme — cel puţin în public. Ne putem chiar fura căciula. Eu însă cred că mulţi dintre noi ştiu bine cum sunt de fapt pe dinăuntru; şi cred că mulţi din cei apropiaţi nouă şi cei cu care conlucrăm o ştiu la fel de bine. Am urmărit deseori, în lumea afacerilor, consecinţele încercării de ă scurtcircuita procesul natural al dezvoltării — când conducerea caută să "cumpere" o nouă metodă de mărire a productivităţii, a calităţii, a moralei şi a serviciilor către public — prin discursuri zgomotoase, zâmbete comerciale, intervenţii exterioare sau prin furnizori, achiziţii şi preluări amicale sau silnice. Fără a ţine seamă de climatul creat de aceste manipulări, nu simt cum încrederea scade vertiginos. Când aceste metode dau greş, recurg la alte tehnici promiţătoare ale Eticii Personalităţii — ignorând sau violând principiile naturale şi procesul treptat al dezvoltării ce fundamentează o cultură de înaltă fiabilitate. Îmi aduc aminte că şi eu, în calitate de tată, am încălcat acest principiu cu mulţi ani în urmă. Tocmai sosisem asasă în ziua când fetiţa mea îşi sărbătorea aniversarea de trei ani, şi am găsit-o ghemuită într-un colţ al camerei de zi, strângând crispat în braţe toate jucăriile primite şi refuzând să-i lase pe ceilalţi copii să se joace cu ele. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost prezenţa numeroşilor părinţi care priveau această scenă de dezlănţuire egoistă. M-am simţit extrem de stânjenit, cu atât mai mult cu cât la vremea aceea ţineam un curs despre interrelaţiile umane. Şi am ştiut îndată, mai bine zis am simţit, ce aşteptau părinţii aceia de la mine. Atmosfera era într-adevăr foarte încărcată — copilaşii se înghesuiau în jurul fetiţei mele cu mânuţele întinse, vrând să se joace şi ei cu jucăriile pe care abia le dăruiseră, iar copila mea se cantonase într-un refuz încăpăţânat. Mi-am spus în gând: "E cazul s-o învăţ pe fetiţă să împartă ce are cu ceilalţi. Îmi este clar şi cred cu tărie că valoarea împărţirii este un lucru fundamental. Am început prin a formula o simplă cerere: — Drăguţa mea, vrei să împărţi cu prietenii tăi jucăriile pe care ţi le-au dăruit? — Nu! răspunse ea categoric. A doua metodă era de a folosi un argument raţional.
— Drăguţa mea, dacă înveţi să-ţi împărţi jucăriile cu ei când sunt la tine acasă, atunci când te vei duce tu la ei, o să împartă jucăriile lor cu tine. Răspunsul veni prompt: — Nu! Mă simţeam din ce în ce mai stingherit, deoarece era evident că vorbeam în gol. A treia metodă era mituirea. I-am şoptit: — Micuţa mea, dacă împărţi jucăriile cu ei, am o surpriză pentru tine. Îţi dau gumă de mestecat. — Nu vreau gumă! explodă micuţa. Simţeam cum mă cuprinde exasperarea. Într-a patra încercare, am recurs la teamă şi la ameninţare. — Dacă nu faci ce-ţi spun, ai s-o păţeşti! — Nu-mi pasă! strigă. Sunt ale mele. Nu trebuie să le împart cu nimeni! În cele din urmă am, recurs la forţă. Am luat pur şi simplu câteva jucării şi le-am dat celorlalţi copii. "Luaţi copii, şi jucaţi-vă." Poate că fetiţa mea trebuia mai întâi să-şi "trăiască" simţul de proprietate înainte de a putea dărui. De fapt, pot eu dărui ceva cu adevărat, mai înainte de aI poseda? Avea nevoie ca eu, tatăl ei, să posede un nivel mai ridicat de maturitate emoţională, pentru a o ajuta să facă această experienţă. Însă în momentul acela, am acordat mai multă importanţă părerii părinţilor acelora despre mine, decât creşterii şi dezvoltării copilei mele şi relaţiei mele cu ea. M-am mulţumit să consider că am dreptate: ea trebuia să împartă jucăriile cu ceilalţi şi greşea nevrând s-o facă. Probabil că m-am aşteptat la mai mult din partea ei din simplul motiv că eu, la scara mea, mă aflam pe o treaptă mai joasă. Nu fusesem în stare sau n-am vrut să dau dovadă de răbdare sau de înţelegere, şi ca atare, m-am aşteptat ca ea să dea obiecte. Încercând să-mi compensez deficienţa, am împrumutat putere de la poziţia şi autoritatea mea şi am constrâns-o să facă ceea ce vroiam eu să facă. Însă, a împrumuta putere din altă parte generează slăbiciune. Generează slăbiciune în cel ce împrumută, pentru că întăreşte dependenţa lui de factori externi în rezolvarea problemelor sale. Generează slăbiciune în persoana care se vede obligată să "intre în voie", împiedicând-o să judece independent, împiedicând-o să evolueze şi să se supună deliberat unei discipline interioare. Şi, în ultimă instanţă, coboară calitatea relaţiei. Frica ia locul cooperării, şi cei implicaţi trec pe poziţii defensive şi arbitrare. Şi ce se întâmplă când sursa de unde se împrumută puterea — fie că e vorba de un statut superior sau de forţă fizică, de poziţie socială, autoritate, acreditări, simboluri de privilegii, reprezentare sau merite din trecut — se schimbă sau dispare? Dacă aş fi fost mai matur, m-aş fi putut bizui pe propria mea forţă — pe înţelegerea a ceva ce înseamnă a împărţi, pe capacitatea mea de a iubi şi de a fi grijuliu — şi i-aş fi permis fiicei mele fără a o sili, să aleagă, dacă vroia sau nu, să îşi împartă jucăriile cu alţii. Poate că, după încercarea de a argumenta cu ea raţional, ar fi trebuit să atrag atenţia copiilor asupra unui joc interesant, înlăturând presiunea emoţională la care era supusă copila. Am constatat că, îndată ce copiii îşi însuşesc cu adevărat simţul proprietăţii, le vine mai uşor să împartă cu ceilalţi — o fac în mod firesc, cu spontaneitate. Ce-am învăţat din această experienţă? Sunt momente când trebuie să dai o lecţie, şi momente în care nu e cazul s-o dai. Când contactul uman e tensionat şi aerul încărcat cu emoţii, încercarea de a da lecţii e adesea receptată ca o formă de judecată şi respingere. Rezultatul pare a fi mult mai bun dacă copilul e luat de o parte şi, îndată ce s-a stabilit contactul, se discută calm cu el, ajutându-l să tragă învăţătura cerută de împrejurare. Aş zice că la vremea aceea mi-a lipsit maturitatea emoţională, răbdarea şi stăpînirea de sine necesare pentru a proceda în felul acesta. Poate că simţul proprietăţii trebuie însuşit în prealabil, pentru ca să se poată ivi un simţ real al dăruirii. Poate că mulţi dintre cei ce dau în mod mecanic sau refuză să dăruie în cadrul conjugal sau familial n-au avut niciodată prilejul să realizeze ce înseamnă a fi propriul tău stăpîn, a avea conştiinţa identităţii tale, a propriei tale valori. Pentru a-i ajuta cu adevărat pe copiii noştri să crească, ar trebui să aşteptăm cu răbdare ca ei să dobândească simţul proprietăţii şi apoi să avem tactul necesar de a-i învăţa valoarea dăruirii, oferindu-le propriul nostru exemplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu